Articol preluat de la Berliner Gazette, cu permisiunea autorului.
Scurt context
În 2025, odată cu instalarea guvernului condus de cancelarul Friedrich Merz, coaliția de guvernare din Germania CDU/CSU/SPD a anunțat un amplu program de reforme economice și sociale, cu presupusele scopuri de creștere a competitivității, flexibilizare a pieței muncii și reducere a birocrației. Printre măsurile propuse se numără și modificarea legislației privind timpul de lucru, prin trecerea de la o limită maximă zilnică la una săptămânală.
Fiecare oră în minus petrecută muncind reprezintă o oră în plus pe care o avem la dispoziție pentru implicarea noastră politică și democratică, o oră în plus pentru a ne trage sufletul și o oră în plus pentru a ne descoperi interesele individuale și comune. Colectivul „4-Stunden-Liga” (Liga 4 Ore) argumentează, în contribuția sa la seria „Deep Democracy”, că adoptarea zilei de lucru de patru ore pentru toată lumea—cu salariu integral și compensare a personalului—deschide calea către însușirea democratică a timpului nostru.
Asociațiile patronale și politicienii din Germania au căzut din nou de acord: cu toții trebuie să lucrăm mai multe ore, mai multe zile pe săptămână și până la vârste înaintate. În loc de „munca part-time ca stil de viață”, așteptarea e să ne sacrificăm pentru binele Germaniei, ca țară a afacerilor. Gata cu visurile despre echilibrul dintre muncă și viața personală, gata cu săptămâna de lucru de 4 zile!
Această placă repetată luni la rând nu reprezintă decât preludiul abolirii zilei de muncă de 8 ore, plănuită de către coaliția CDU/CSU/SPD. Scopul final este subjugarea aproape completă a ritmului zilnic al vieților noastre la fluctuațiile imprevizibile ale cererii de forță de muncă din capitalism. Cu alte cuvinte, lucrătorii vor plăti pentru depășirea crizei de creștere a modelului economic. Dacă reforma este adoptată, aceasta va face posibile schimburi de muncă de până la 12 ore pe zi. Însă nu munca prea puțină este cauza tulburărilor economice și politice și nici munca în exces nu este soluția, ba dimpotrivă.
Friedrich Merz și susținătorii săi duc actual o luptă de clasă de sus în jos, un război cultural de dreapta împotriva a tot ceea ce măcar dă impresia de emancipare sau progres. Urmând acest curs, urmăresc o agendă antidemocratică, pentru că, la urma urmei, democrația necesită timp, timp de care deja dispunem în prea puțină măsură, acum cu promisiunea unor limitări suplimentare.
Legătura dintre democrație și timp devine evidentă chiar și atunci când luăm în considerare democrația în forma sa burgheză, parlamentară, în care cetățenii își exprimă periodic votul și apoi se retrag în fundalul politicii. Faptul că însăși condițiile democratice nu pot exista fără timp este cu atât mai greu de contestat cu cât înțelegem democrația în sensul său cuprinzător, drept o formă de autodeterminare colectivă—-având în vedere această înțelegere, scurtarea radicală a programului de lucru devine o problemă aflată la ordinea zilei. Ziua de lucru de 4 ore pentru toți—cu salariu integral și compensare a lucrătorilor—reprezintă un proiect utopic concret cu scopul de a aprofunda democrația. Costurile rezultate pot fi acoperite printr-o reducere masivă a profiturilor capitaliste—altfel spus, o redistribuire a bogăției produse social.
Democrația are nevoie de timp
Democrația liberală a apărut din revoluțiile împotriva ordinii feudale și a dominației aristocratice. Ea se bazează pe sistemul reprezentativ parlamentar în care, prin definiție, toată puterea provine de la popor, însă cu limite strict definite pentru exercitarea puterii sale. Chiar și democrația liberală—strâns legată de apariția modului de producție capitalist—necesită de fapt mult mai mult timp decât ne permite societatea muncii salarizate de 40 de ore plus pe săptămână.
Ai nevoie de timp ca să mergi la urne. Ai nevoie de timp ca să urmărești în mod critic instituțiile politice în calitate de suveran democratic. Ai nevoie de timp să urmărești știrile să citești și să asculți analize, să le discuți. Organizarea de activități culturale independente, menținerea vitalității societății civile, voluntariatul în cluburile sportive și implicarea activă în partide politice, asociații și sindicate—ai nevoie de timp pentru toate. Ai nevoie de timp ca să poți crește copii ce urmează să fie la rândul lor cetățeni responsabili. Ai nevoie de timp pentru a te îngriji de persoanele bolnave și vârstnice, astfel încât promisiunea demnității umane să fie îndeplinită măcar la un nivel minim.
O ordine socială nedemocratică
Cu toate acestea, chiar și în prezent, cei mai mulți oameni ai muncii îndură volumul de muncă crescut, stresul produs de lipsa de personal și de absențele pe caz de boală, precum și orele suplimentare—în marea lor parte nici înregistrate, nici remunerate. Absențele de la muncă provocate de probleme de sănătate mintală sunt în creștere, iar mulți lucrători nu își pot imagina că vor reuși să reziste până la vârsta de pensionare în condițiile actuale. Ceea ce rămâne din „timpul liber” se reduce la o simplă regenerare pentru următoarea zi de lucru.
Dacă ziua de muncă de 8 ore va fi abolită, așa cum plănuiește coaliția CDU/CSU/SPD, ultimele resurse care mai susțin idealul unei sfere publice predispusă gândirii și al unei participări largi a populației la viața civică—oricât de zadarnic ar fi să crezi în aceste idealuri—vor dispărea. Capacitatea de mult slăbită a sindicatelor și a altor grupuri de interese colective de a se organiza ca o contrapondere la „democrația ghidată de piață” nu este nici ea sporită de prelungirea zilei de lucru. Există o lipsă de timp și o lipsă de încredere în posibilitatea unor schimbări obținute prin luptă colectivă. Aceasta se prăbușește deja la fiecare pas.
Totuși chiar și democrația parlamentară, în condițiile zilei de lucru de 8 ore, este departe de a fi o democrație adevărată. Problema se dovedește mai profundă întrucât această formă de democrație se bazează la rândul ei pe o ordine socială complet nedemocratică.
Deposedarea de timp
În cadrul democrației liberale, societatea se împarte între sfera publică, unde predomină egalitatea formală între cetățeni politici, și sfera privată, economia, unde un sistem specific de proprietate domină viețile tuturor, forțând marea majoritate să-și vândă forța de muncă și oferind unei mici minorități posibilitatea de a extrage tot ce se poate din munca altora și de a-și însuși acest lucru sub formă de profit. În sfera economică, adică în reproducerea vieții sociale și intergeneraționale, nu suntem egali, nu avem drepturi egale la exprimarea opiniei.
Sistemul de proprietate capitalist pune salariații unul împotriva celuilalt, supunându-i unui sistem de deposedare permanentă a timpului lor. În relațiile de muncă, nu există autodeterminare sau participare democratică; dreptul angajatorului de a dirija îi conferă altcuiva autoritatea de a decide cum sunt folosite timpul și munca noastră. Lipsa de autonomie în procesul de muncă duce la o serie de experiențe zilnice de neputință și de control extern, care, la rândul lor pun fundamentele înfloririi mișcărilor autoritare. Auto-glorificarea prin denigrarea celorlalți apare acolo unde recunoașterea și autodeterminarea sunt negate.
Mereu s-au dus lupte în jurul ordinii fundamental nedemocratice din sânul democrației burgheze, mai ales în ceea ce privește organizarea timpului, pentru că în acest caz, interesele opuse se ciocnesc în mod ireconciliabil: pentru unii, prelungirea programului de lucru promite profituri mai mari, pe când pentru (mulți) alții, reducerea programului de lucru promite conservarea propriei forțe de muncă cu scopul menținerii sănătății fizice și mentale, a păstrării propriilor locuri de muncă, a îmbunătățirii situației financiare prin deficitul de forță de muncă și a dobândirii unui grad mai mare de autodeterminare.
Timp pentru negociere democratică
Structurile care generează acest conflict de interes nu a fost unul ales democratic. Nu am negociat niciodată distribuția proprietății; nu am stabilit niciodată în mod colectiv că unii trebuie să desfășoare muncă dăunătoare fizic și psihic, în timp ce alții se ocupă în principal de muncă intelectuală. Nu a existat niciodată un vot cu privire la cât timp petrec unele persoane îngrijindu-se copiii, de gospodărie și de gătit, și cât timp petrec alte persoane în cadrul muncii salariate sau al activităților de agrement.
În același timp, problemele cu care ne confruntăm acum sunt enorme: catastrofa climatică, ascensiunea fascismului, violența patriarhală persistentă și marginalizarea brutală a minorităților. Dacă vrem să abordăm structurile nedemocratice care stau la baza acestor probleme, avem nevoie de mai mult timp—timp pentru stabilirea cauzelor și negocierea democratică a soluțiilor, precum și pentru experimentarea cu forme ale vieții sociale într-adevăr bazate pe solidaritate.
Reducerea radicală a programului de lucru
Reducerea radicală a programului de lucru ne-ar oferi mijloacele necesare pentru a depăși contradicția nedemocratică aflată la baza democrației burgheze, precum și pentru a atinge o autonomie colectivă autentică. Fiecare oră în minus de muncă salariată pe zi, fiecare oră în minus petrecută sub controlul altcuiva, înseamnă o oră în plus pentru noi—asta stă la baza economiei politice a clasei muncitoare.
O reducere radicală a programului de lucru reprezintă utopia concretă a unei vieți bune, una care oferă o direcție și permite reaproprierea colectivă a timpului nostru. Democratizarea autentică înseamnă că noi decidem ce și cum muncim și producem, precum și cum vrem să ne creștem și să ne îngrijim copiii. Însă pentru a reuși acestea, trebuie mai întâi să scurtăm timpul dedicat muncii salariale.
Perspectiva „4-în-1” evidențiază sferele de activitate la fel de necesare din viețile noastre—pe lângă aproximativ 8 ore de somn, munca salariată poate ocupa maximum 4 ore, pentru a rămâne suficient timp pentru creșterea copiilor, munca de îngrijire și munca reproductivă, activitatea politică, precum și activitatea culturală și dezvoltarea personală.
Nevoia de timp este universală
Luptele istorice pentru recăpătarea timpului ne pot arăta ce este posibil și ne oferă speranță pentru luptele de astăzi și de mâine. Ziua de muncă de 8 ore, de exemplu, a fost un proiect global al clasei muncitoare organizate, deoarece nevoia de timp este universală. În Statele Unite, în anii 1870 s-au înființat „ligi pentru ziua de 8 ore” în diverse locații, având ca revendicare centrală ziua de muncă de 8 ore.
Sărbătorirea datei de 1 mai ca zi de luptă a clasei muncitoare își are originea în luptele pentru reducerea programului de lucru. La o sută de ani de la Revoluția Franceză, pe 14 iulie 1889, socialiștii din întreaga lume s-au adunat pentru a fonda Internaționala a II-a. Aceștia au hotărât să se alăture planurilor Federației Americane a Muncii pentru o manifestație mondială pe 1 mai 1890. Cererea centrală a acestei manifestații mondiale a fost ziua de lucru de 8 ore.
Când Revoluția din Octombrie a transformat profund Rusia țaristă în 1917, tânărul guvern sovietic a devenit primul care a introdus ziua de lucru de 8 ore doar o lună după venirea la putere—-urmat apoi de multe alte țări, printre care Germania, Austria și Franța.
Acte de auto-emancipare
În lupta pentru reducerea programului de lucru și în rezistența împotriva restricționării timpului liber se ascundea—și se ascunde și astăzi—un act de auto-emancipare. Luptele internaționale pentru un program de lucru mai scurt au fost strâns legate de extinderea formelor participative democratice. În Germania, ziua de lucru de 8 ore a devenit lege pentru prima dată în 1918, când Revoluția din noiembrie—impulsionată de ideile democrației consiliilor—a răsturnat monarhia.
În ciuda opoziției, aceste mișcări au impus orice formă de reducere a programului de lucru, oricât de mică ar fi fost. Nu ar fi existat niciodată un moment potrivit pentru reducerea programului de lucru dacă oamenii s-ar fi lăsat intimidați de scenariile apocaliptice ale colapsului economic. Istoria ne învață astfel că limitele a ceea ce este posibil pot fi depășite. În ciuda tuturor adversităților, cunoașterea luptelor din trecut și viziunea unui viitor mai bun contribuie la extinderea sferei posibilului.
Ziua de lucru de 4 ore pentru toți
Împotriva actualelor tulburări economice și atacuri politice, trebuie să opunem concentrarea radicală pe nevoile și cerințele ce țin de timp apărute în viețile noastre în toată diversitatea lor. Prelungirea programului de lucru, pe de o parte, ar însemna sporirea dramatică a epuizării, a îmbolnăvirilor și a accidentelor, iar pe de altă parte, ar semnala o creștere rapidă a șomajului, neexistând suficiente sarcini direcționate de capital pentru valorificarea întregului potențial al forței de muncă. Fisurile din coeziunea socială și din democrația burgheză s-ar adânci.
Utopiile concrete contribuie la combaterea inumanității și a indiferenței față de societate, deschizând un orizont al speranței și al capacității de acțiune. O reducere radicală a programului de lucru reprezintă una dintre aceste utopii concrete. Fiecare oră de muncă în minus înseamnă o oră în plus pentru noi – pentru angajamentul politic și democratic, precum și pentru a trage aer în piept și a ne descoperi interesele individuale și comune. Ziua de lucru de 4 ore pentru toți, cu salariu integral și compensare a personalului, indică calea către o însușire democratică a timpului nostru. Iar capitalul poate suporta costurile.
1 Desemnează coaliția dintre Uniunea Creștin-Democrată (CDU), Uniunea Creștin-Socială din Bavaria (CSU) și Partidul Social-Democrat din Germania (SPD). CDU și CSU formează în mod tradițional un bloc politic comun la nivel federal, iar alianța lor cu SPD este cunoscută drept «marea coaliție» (Große Koalition).
2 Reforma amintită în articolul publicat în iulie 2026 se referă la intenția coaliției CDU/CSU/SPD de a modifica Arbeitszeitgesetz astfel încât limita maximă zilnică a timpului de muncă să fie înlocuită cu o limită calculată săptămânal.