Dizertația Andei Iorga analizează discursul mediatic în jurul săptămânii de 4 zile sau, în termeni mai largi, în jurul reducerii normei de muncă fără reduceri salariale. Autoarea folosește metoda analizei critice a discursului—încearcă să identifice cum se poziționează articolele din media, cui îi sunt favorabile, care actori sociali sunt luați în serios și care nu,  pe baza elementelor discursive, dincolo de ceea ce articolele declară explicit.

Concluzia disertației este că interesele mediului de afaceri sunt reprezentate în media, în timp ce interesele lucrătorilor nu. Media s-ar poziționa general favorabil în legătura cu introducerea unor programe pilot care să studieze efectele reducerii muncii, în ideea că aceste programe ar putea descoperi că există beneficii pentru angajatori – în principal creșterea productivității și a loialității angajaților. Beneficiile pentru statul social (în principal reducerea șomajului și integrarea pe piața muncii a unor categorii momentan excluse) sunt menționate dar nu centrale. Iar beneficiile evidente și intrinseci pe care măsura le are pentru muncitori sunt complet marginalizate. Reprezentanții acestor interese ale muncitorilor, sindicatele din România, nu sunt intervievați, citați, incluși în niciun fel. 

1. În primul rând, de ce ai ales sa cercetezi scurtarea timpului de lucru?

Am ales această temă pentru că în România muncim foarte mult, și totuși foarte mulți dintre noi trăim greu. Avem printre cele mai lungi săptămâni de lucru din Europa (suntem pe locul 2 în UE, după Grecia, conform celor mai recente date Eurostat), dar prea mulți muncitori se confruntă cu salarii mici, oboseală/burnout, accidente de muncă pe acest fond, și chiar sărăcie în muncă (adică oameni care muncesc, dar care nu își permit un trai decent, chiar dacă muncesc). O altă motivație pentru care am ales subiectul e faptul că săptămâna de lucru de 40 de ore a fost câștigată prin lupte sindicale, sângeroase uneori, acum peste o sută de ani¹. Nu cred că este normal ca după un secol de progres tehnologic să continuăm să muncim conform realităților de atunci. Personal, cred că și 32 de ore pe săptămână sunt prea multe, dar pentru că la nivel global discuția se poartă în acești parametri, am folosit aceasta formulă de 4 zile / 32 de ore în cercetare. A treia motivație poate fi considerată ideologică: am realizat că discuțiile despre reducerea timpului de muncă sunt practic inexistente în spațiul public sau în discursul politic din România. Am vrut să înțeleg de ce România nu numai că întârzie să adopte politici mai progresiste în domeniul muncii, dar și ce legătură are această decizie politică cu contextul modelului economic neoliberal, bazat pe muncă ieftină și reglementări slabe, care a dus la adâncirea inegalităților și la o reprezentare sindicală foarte slabă în România post-socialistă. Am vrut, prin această cercetare, să analizez cum se vorbește despre posibilitatea unei săptămâni de lucru de patru zile și ce ne spune acest discurs despre limitele sau posibilitățile acestei reforme în România. 

2. Cât de amplu este discursul mediatic despre subiect? Ai găsit și analizat 35 de articole din media tradițională dintr-o perioadă de 2 ani – este interesul acordat subiectului mai mic sau mai mare decât te așteptai? Cum pare comparativ cu alte țări din UE?

Eu am urmărit practic tot ce s-a scris în presa românească pe subiectul reducerii săptămânii de lucru în ultimii doi ani, printr-o alertă Google. Există câteva articole și înainte de momentul 2023, după ce Islanda a permis săptămâna de lucru redusă în 2019, sau Belgia in 2022, dar reportajele s-au intensificat din 2023, pentru că atunci au început discuțiile despre efectele acestei modificări legislative după 4 ani în Islanda, despre permanentizarea proiectelor pilot din Spania, despre proiecte pilot în Germania, Tokio, etc. Nu m-am uitat la presa din alte tari, dar percepția mea este ca interesul presei din România reflecta intensificarea discuțiilor globale pe subiect, ceea ce cred ca e un lucru pozitiv, în sine. Din analiza mea reiese că presa urmărește tema și vorbim aici despre trusturi mari, cele mai multe articole fiind publicate în Adevărul, dar am articole publicate de Antena 3, de Digi24, de Profit.ro, de Ziarul Financiar, Hotnews, Evenimentul Zilei, Libertatea, RomâniaTV, Mediafax. Ce m-a surprins, însă, este alegerea presei de a prezenta foarte trunchiat perspectivele pe subiect. Deși în alte state europene se desfășoară numeroase proiecte pilot de reducere a săptămânii de lucru și există dezbateri serioase despre rezultate, în România presa abordează subiectul sporadic și, în principal, ca reacție la experimente externe, sau pur și simplu ca știre. Vocea sindicatelor lipsește complet dintre reacții, niciun politician român nu a fost întrebat despre reducerea timpului de lucru, iar subiectul nu este tratat ca o problemă de justiție socială, ci mai degrabă ca unealtă de management sau de resurse umane. 

3. România nu a avut proiect pilot pentru implementat saptamana de 4 zile, in niciun sector. Conform concluziilor disertației tale, media se poziționează în general favorabil despre implementarea unui astfel de pilot, invocând posibilitatea unor beneficii pentru angajatori. Care sunt aceste beneficii invocate? Pe ce studii sau considerații teoretice se bazează speranța că reducerea muncii ar putea fi benefică pentru mediul de afaceri? 

Vreau să clarific un pic poziția presei, așa cum a reieșit ea din cercetarea mea. Pe de o parte, e adevărat, mass media românească se poziționează în general favorabil pe subiectul implementării unui astfel de program pilot, dar pentru că asta reiese din analiza articolelor scrise despre proiectele pilot din Islanda, Spania, Belgia, UK, Tokio etc., nu aș trage concluzia că ar avea o poziție de susținere pentru un astfel de pilot în Romania. Media pare ca susține aceste initiative internaționale, pentru că le relatează pozitiv, dar fără prea multă interpretare. Jumătate dintre relatări sunt exact asta, știri că într-o altă țară, un alt oraș, se implementează un proiect pilot de reducere a săptămânii de lucru sau că se introduc legi care permanentizează proiecte pilot încheiate, care au arătat beneficii semnificative raportate atat de angajatori (menținerea sau creșterea productivității, fidelizarea angajatilor, de exemplu), cât și de muncitori (reducerea stresului, mai mult timp personal). Când focusul este pe România, însă, presa invită la aceasta discuție aproape exclusiv reprezentanți ai mediului de afaceri. Vorbim de asa-numiti experți HR și companii de consultanță, în special Ernst and Young, o firmă care este destul de vocală pe subiect, și care insistă că nu avem nevoie de legiferare în acest domeniu, pentru că legislația românească (Codul Muncii) permite deja reducerea timpului de muncă, printr-o înțelegere între angajator și angajat, evident cu reducerea salariului, pentru că așa arată legislația muncii azi. Or idea de a reduce săptămâna de lucru și a reduce salariul în același timp e o idee fără sens, care nici nu ar trebui discutată, pentru că reprezintă realitatea legislativă și contextul în care muncim azi, nu mai e nimic de discutat aici, și oricum discuția globală nu e despre asta, ci despre a menține salariile și a reduce simultan numărul de ore lucrate. În repetate randuri, acești experți/consultanți încearcă să justifice menținerea acestui regim, prezentând reducerea timpului de lucru ca o oportunitate pentru angajatori de a crește productivitatea, de a reduce absenteismul și burnout-ul și de a atrage și păstra angajați, mai ales în domenii precum IT. Beneficiile sunt prezentate doar dintr-o perspectivă economică, fără să se discute despre drepturile/beneficiile muncitorilor. Eu văd această insistență ca fiind destul de periculoasă pentru noi, cei care muncim, pentru că discuția publică devine astfel condiționată de câștigul firmelor, și invalidează noțiunea că numărul de ore pe care le petrecem muncind e despre drepturile noastre, și, mai mult, e o decizie pur politică. Această discuție nu există azi în presa românească. 

4. Ce metodologie ai folosit pentru a analiza articolele selectate? 

Pe scurt, am folosit 35 de articole din presa românească publicate între 2023 și 2025, colectate printr-o alertă Google, și am analizat cine sunt actorii cei mai des invitați să vorbească despre subiect (jurnaliști, sindicaliști, afaceriști sau politicieni) și cum vorbesc aceștia despre reducerea săptămânii de lucru în România. 

Dacă interesează pe cineva metodologia dincolo de această explicație generală, academic vorbind, am folosit o metodă de cercetare calitativă pe tot ce s-a scris în presa românească despre subiect în ultimii doi ani. Am folosit o metodă calitativă numită analiză critică a discursului (Critical Discourse Analysis). Am ales această metodă pentru că am vrut să văd modul în care se construiește discursul despre reducerea săptămânii de lucru în România: cine este invitat și cine are dreptul de a vorbi pe subiect, ce vocabular se folosește, ce perspective sunt incluse sau excluse. Pentru analiza descriptivă, am codat manual articolele în funcție de actorii citați (politicieni, consultanți, lideri sindicali, jurnaliști), tipul de argumente prezente (economice, morale, culturale, ideologice) și tonul discursului (favorabil, neutru, critic). Am identificat astfel niște omisiuni precum absența vocii sindicatelor românești, care reflectă, cred eu, o realitate ideologică mai largă, care merită discutată. Pentru analiza de discurs aprofundată, m-am bazat pe două concepte din literatura de analiză critică a discursului: 

• „ordinea discursului”, formulat de Norman Fairclough (discourse order – adică anumite teme sau domenii, cum ar fi munca, economia, politica, sunt reglementate simbolic de reguli nescrise care stabilesc ce este acceptabil să se spună, cine poate vorbi, cu ce tip de limbaj și în ce registru) și 
• „elitele simbolice” propus de Teun van Dijk (symbolic elites – se referă la acei actori sociali care au acces privilegiat la a produce și modela discursul public, în cazul acesta, consultanți și experți HR).

Aplicând aceste două concepte, am analizat cine face regulile discursului, cine este încurajat să propună soluții și ce tipuri de soluții sunt considerate acceptabile. În cazul României, ordinea discursivă este una clar neoliberală, iar elitele simbolice sunt aproape exclusiv cei din zona corporate sau consultativă, ceea ce ajunge să elimine orice dezbatere publică în jurul reducerii timpului de muncă la care am putea să participăm și noi, cei care muncim.

5. Reușește media mainstream sa creeze „discuție publică” pe acest subiect? Cele 35 de articole de media analizate de tine se încadrează într-o conversație, dezbatere sau mișcare? În afară de media mainstream, ce alte publicații sau entități mai scriu despre reducerea săptămânii de muncă în România (în afara de noi bineînțeles)?  

Cum ziceam mai sus, având în vedere excluderea totală a sindicatelor și politicienilor, cu siguranță nu putem vorbi despre o dezbatere publică pe subiect. Cred că presa nici nu încearcă să genereze o dezbatere reală, pentru că operează în aceeași logică neoliberală în care funcționează societatea românească, despre care vorbesc mai mulți cercetători români. Reducerea timpului de lucru este tratată fragmentar de către presă, fără coerență, în sensul că articolele nu interacționează între ele, nu construiesc o conversație. Sunt simple știri, sau, când se încearcă o discuție, domină vocile experților HR și a consultanților care vorbesc pe de-o parte despre cum nimic nu trebuie schimbat în legislație, și pe de altă parte, despre avantajele pe care săptămâna de lucru de 32 de ore le-ar putea aduce afacerilor. În afară de 4ziledemunca, nimeni în România nu tratează subiectul cu seriozitate, chiar dacă, anecdotic, am auzit de la cunoscuți din sindicate că ar exista discuții incipiente pe subiect. Aceste voci nu sunt preluate sau amplificate de media mainstream, însă.

6. Metodologia ta fiind calitativă și comparativă ai analizat și discursul mediatic din alte țări europene. Cum se compară situația din România, în termeni de discurs public, cu cea din alte state europene? Care sunt particularitățile situației discursive și care e teoria ta despre sursa acestor diferențe?

Nu m-am uitat în mod special la ce spune presa națională din statele care au implementat programe pilot, dar din articolele românești care discută, de exemplu, propunerea de permanentizare a pilotului din Spania, reiese că dezbaterea se duce între politicienii care propun proiectul de lege, jurnaliști și sindicate. Asta se întâmplă pentru că presa noastră relatează practic articolele din presa lor. Deci da, se observă o diferență clară între cum prezintă presa din alte state această reformă și cum o prezintă presa noastră. Teoria mea, care este practic și cadrul teoretic pe care se bazează cercetarea mea este construită pe ideile unor cercetători români precum Cornel Ban, care demonstrează în Ruling Ideas și în Dependență și Dezvoltare că noi am adoptat în mod accelerat și radical reforme neoliberale în tranziția post-socialistă, pe care statele capitaliste vestice le-au încetinit, nuanțat sau chiar refuzat, în unele cazuri. Ban argumentează, printre altele, că asta s-a întâmplat și din cauza elitelor noastre economice, care au împins aceste reforme și care, spun eu, au legături ideologice cu elitele economice, dar și culturale care creează azi discursul public pe subiect. 

Deci cred că această diferență între discursul public din România și cel din alte state se explică prin modelul economic turbo-neoliberal instituționalizat  după 1989, prin slăbirea deliberată a sindicatelor și prin internalizarea ideii că piața este singurul actor legitim în reformarea muncii. Și cred ca aceste idei au penetrat complet presa românească, care nu le chestionează deloc. 

7. Contextul pe care îl prezinți in introducere este ca România are una dintre cele mai lungi săptămâni de muncă din Uniunea Europeană, cu o medie de 39.5 ore. (media europeana fiind 36 de ore). Asta e o diferența concretă, materială, care pare sa indice că organizarea muncitorilor pentru recuperarea timpului ar fi mai puternica în restul Europei. Analiza discursivă susține această concluzie? 

Cred ca ar fi o cercetare interesantă să vedem cum se organizează muncitorii și sindicatele din alte țări europene pentru reducerea săptămânii de lucru, să înțelegem exact cum au ajuns să muncească semnificativ mai puțin decât noi. Cred ca este interesant că această diferență este menționată în presa noastră, dar nu este folosită ca argument pentru reforma muncii, ci dimpotrivă, este invocată ca justificare pentru a nu reduce timpul de muncă. Se sugerează că România trebuie mai întâi să devină mai productivă sau mai dezvoltată înainte de a-și permite luxul unei săptămâni de lucru mai scurte. Din această perspectivă, discursul pare să normalizeze supramunca ca o condiție necesară a dezvoltării economice a României, ceea ce evident întârzie adoptarea unor politici de muncă progresiste, inclusiv reducerea săptămânii de lucru.

8. Ce direcții de cercetare pe acest subiect se creionează pentru viitor? Cum vezi trecerea de la zona analizei discursive calitative înspre o analiză empirică și cantitativă?

Analiza pe care aș fi vrut să o fac e una cantitativă, folosind un sondaj reprezentativ la nivel național, ca să văd cum se poziționează muncitorii din diferite zone, industrii, vârste, gen pe subiect. Din păcate genul acesta de analiză costă destul de mult (vorbim de mii de euro) și nu mi-am permis să fac asta deocamdată. Probabil ar fi fost destul de devreme, pentru că din analiza discursului public a reieșit că discuția este foarte incipientă în România, deci nu știu dacă oamenii au opinii formate deja pe subiect. Dar e o analiză foarte necesară, pe care sper să o pot face eu sau altcineva la un moment dat. 

Cred că următorul pas ar fi extinderea analizei către alte tipuri de discurs, de exemplu, focus-grupuri cu sindicaliști, interviuri cu muncitori din câte o industrie, interviuri cu politicieni,  pentru a înțelege percepțiile reale și disponibilitatea/dorința pentru luptă sindicală pentru această reformă. Cred că ar fi interesantă și o cercetare comparativă aprofundată pe discursul din România și cel din alte țări din Europa Centrală și de Est, pentru a vedea dacă există similitudini regionale. Le-am propus pe toate în concluzia cercetării. 

9. În introducere citezi și analizezi studiul lui Hunnicutt despre ziua de lucru de 6 ore implementata la compania Kellogg in America postbelică. Campania 4zile a scris despre acest studiu, aici și aici; în principal tratându-l ca o sursă de înțelegere privind limitele măsurii 4zile în reducerea inegalităților de gen în privința muncii domestice, sau a muncii de reproducere socială. Care sunt concluziile lui Hunnicutt despre abandonarea programului de la Kellogg? Ce s-a întâmplat între abandonarea acelui program și valul actual de programe pilot – există continuitate intre ele?

Hunnicutt arată în acel studiu că programul de 6 ore de la Kellogg a fost inițial un succes, dar a fost abandonat din cauza presiunilor culturale și economice care au favorizat munca cu normă de 40 de ore pe săptămână și consumul. Lecția, din punctul meu de vedere, este că, fără o susținere politică, instituțională și culturală puternică, reformele de acest tip pot fi foarte ușor abandonate când sunt făcute la nivelul unor companii. Asta e exact ce propune mediul consultativ și corporativ în România, cum spuneam mai sus, să lăsăm companiile să decidă, să nu legiferăm săptămâna redusă de muncă. Nu cred că există o legătură directă între acel program de la Kellog și valul actual de proiecte pilot, cred ca mai degrabă firul roșu între cele două e lupta sindicală. Să nu uităm că reducerea timpului de muncă a fost tratată de la începuturile revoluției industriale ca un proiect politic și social al mișcărilor sindicale, și doar prin această luptă am reușit să punem limite exploatării capitalului asupra muncii. Dar la mai bine de 100 de ani de când a fost popularizat sloganul “8 ore pentru muncă, opt ore pentru odihnă, opt ore pentru ce vrem noi!”, cred că a venit momentul să spunem că 8 ore de muncă sunt prea multe. 

În același timp, nu cred că putem să discutăm despre dimensiunea de gen pornind doar de la acel experiment, care a demonstrat că distribuția sarcinilor domestice între femei și bărbați nu se rezolvă doar reducând orele de muncă. Este și astăzi unul dintre argumentele principale ale mișcării pentru reducerea săptămânii de lucru. Cu toate ca normele culturale s-au schimbat mult de acum aproape 100 de ani, vedem și în mișcarea socialistă din anii 60-70 din Italia ca acel “vrem totul!” nu a inclus și lupta de emancipare a femeilor. Or, ca feministă socialistă, nu cred că reducerea timpului de muncă duce automat la reducerea inegalităților dintre femei și bărbați, ci mai degrabă creează o condiție favorabilă pentru egalitate. Fără industrializarea muncii de reproducție, care înseamnă, în esență cantine, infrastructură largă, accesibilă și universală educațională și de sănătate, transport în comun, responsabilități comunitare etc., nu cred că putem, cu adevărat, să eliminăm permanent aceste inegalități. E un nou “vrem totul!”, care să includă și aceste intersecții de gen, rasă, orientare și statut legal sau de muncă. 

1. n.r. Am discutat în articolul Ziua de muncă de opt ore: opera lui Henry Ford? o parte din istoria internațională a luptei pentru timpul liber, iar într-un alt articol am făcut un scurt istoric al luptei pentru săptămâna de muncă de 40 de ore în România. ↩︎