În limbajul mainstream feminist ni se vinde astăzi, la propriu, convingerea că „eliberarea” constă în emanciparea femeii strict din punct de vedere economic. Suntem înconjurați de trenduri precum „corporate baddie”, conferințe organizate de femei menite să inspire alte femei sau chiar încercări corporatiste de a conecta femeile între ele. Din cauza acestei viziuni simpliste, care ia în calcul doar inițiativa personală, factori precum inegalitatea de gen, timpul alocat pentru munca domestică, sprijinul familiei ș.a., sunt uitați, dacă nu chiar omiși cu bună știință.

Ce fac femeile în timpul liber?

Foarte simplu: altă muncă. Majoritatea femeilor din România, adică 87% declarau în 2022 că zilnic se ocupă de muncă domestică. Pare cam mult, nu? Mai ții minte hanoracul ăla roșu, care îți place foarte mult, dar pe care nu-l mai găsești? Știi că l-ai lăsat pe scaun dar apare subit pe culmea de rufe proaspăt spălat și mirosind a balsam. Sau când bunicul s-a lovit la șold și un membru al familiei a trebuit să își ia liber să îl îngrijească. Poate îți vine în minte o noapte târzie în care aveai poftă de doua clătite cu gem de caise și o mână ți le-a pus pe farfurie și presărat cu puțin zahăr vanilat. În majoritatea căminelor, la capătul acestei mâini „invizibile” care se ocupă de treburile casnice și se îngrijește de membrii familiei se află o femeie. Conform datelor Institutului European de Egalitate si Gen, indexul pentru treburile casnice arată că 66% dintre femei fac curățenie sau gătesc timp de o ora sau mai multe pe zi față de 38% din bărbați, diferența de procente pentru cuplurile cu copii fiind de 79%, respectiv 58%.

Timpul petrecut cu munca din gospodărie schimbă rata participării active pe piața muncii și parcursul profesional, astfel rolul de obținere a unui venit principal prin avansarea în carieră îi revine bărbatului. Deși în România există una dintre cele mai mici discrepanțe salariale – de doar 4,5%, media în Europa în anul 2022 fiind de 12,7%– diferența ratelor de ocupare a locurilor de muncă ajunge la aproape 17%. Tot femeile tind să ocupe mai multe locuri de muncă cu normă parțială (13,1% din femei, față de 9,9% din bărbați, conform datelor celor de la World Bank), fapt ce se datorează în principal din cauza lipsei timpului, ocupat cu munca domestică. Un studiu mic condus pe 18 lucrătoare ale unei fabrici din Catalonia arată că principalul motiv pentru care femeile au ales modelul de lucru part time este pentru a balansa munca plătită și munca din gospodărie sau îngrijirea copiilor. Se poate concluziona, deci, că munca domestică nu afectează doar participarea activă a femeilor pe piața muncii, dar și alegerile lor în carieră. De asemenea, în contextul românesc, în urma Ordonanței nr. 16 din 15 iulie 2022, contribuțiile pentru contractele de muncă cu normă parțială trebuie să fie egale cu plata contribuțiilor la nivelul salariului minim brut, diferența fiind suportată de angajator. O astfel de inițiativă nu face decât să descurajeze angajatorul să încheie contracte part-time, care pot fi necesare pentru femeile care au un aport mult mai mare în munca domestică sau pentru mamele singure care au nevoie de un al doilea job.

Dincolo de limite: Călătoria femeii emancipate

Pentru că am fost destul de pragmatici, să ne întoarcem puțin la această femeie model, inteligentă și hotărâtă, care participă la toate workshopurile și seminarele cu titluri din care nu lipsesc cuvintele „empowerment”, „leadership” și desigur „woman”. Să presupunem că pe lângă 5 aripioare de pui si câțiva cartofi aruncați la cuptor, femeia noastră imaginară reușește să redacteze o scrisoare de intenție pentru angajare ca să se facă remarcată printre ceilalți candidați, se angajează și muncește zi și noapte – fără a-și ponta overtime-ul, desigur – până ajunge acest business mogul care acum împărtășește experiența ei și chiar îi îndrumă și pe alții să îi urmeze exemplul. Așteptările de la membrii echipei sunt prea mari, KPI-i cresc și mai trebuie să împrăștie emancipare și celorlalte surate, deci nu-i mai rămâne timp și pentru munca domestică. Acum femeia noastră imaginară își comandă mâncarea, duce paltoanele la curățătorie, angajează pe cineva să îi facă curățenie și dacă are un copil îi caută meditator de la clasele primare. Munca domestică pe care ea o făcea cândva se externalizează acum în mediul privat, însă atât munca domestică cât și echivalentul ei salarizat sunt ceea ce numim „muncă de reproducere socială”.

Munca de reproducere socială se referă la ansamblul activităților și responsabilităților implicate în îngrijirea și întreținerea forței de muncă și a societății în ansamblu. Aceasta include sarcini precum creșterea copiilor, îngrijirea bătrânilor, treburile casnice și sprijinul emoțional. Conform ISCO-08, un sistem internațional care facilitează compararea ocupațiilor între diferite țări, aceste locuri sunt ocupate majoritar de femei. Diviziunea muncii din cadrul familiei nu se schimbă, ci se propagă și în sistemul economic, cum observa și membra a Sindicatului Canadian al Angajaților Publici, Jane Stinson într-un brief publicat pe site-ul celor de la European Services Strategy Unit.

Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial până la începutul anilor 1970 a cunoscut o creștere considerabilă a serviciilor publice, cum ar fi sănătatea, educația, serviciile sociale și îngrijirea copiilor. Multe femei au fost angajate pentru a furniza aceste servicii publice, nu doar pentru că creșterea puternică a economiei necesita ca mai mulți lucrători să intre în forța de muncă plătită, ci și pentru că aceste noi locuri de muncă semănau cu munca neremunerată a femeilor în casă.  

Cum trimitem bărbații la cratiță?

„Bun, deci nu vă convine că se oferă din pix oportunități femeilor pentru a avansa în carieră pentru că munca lor se propagă către alte femei ca muncă de reproducere productivă prost plătită. Și ce vreți să faceți? Să trimiteți bărbații la cratiță?” 

În primul rând vrem să facem ca munca, fie ea formală sau informală precum cea de reproducere, să ocupe o mai mică parte a vieții noastre. Prin adoptarea unei săptămâni de lucru de patru zile, atât bărbații, cât și femeile ar avea o zi liberă suplimentară în fiecare săptămână, pe care o pot folosi pentru a împărți responsabilitățile domestice în mod mai echitabil. Această zi suplimentară poate reduce presiunea asupra femeilor de a echilibra viața profesională și cea de acasă, oferindu-le mai mult timp pentru a gestiona sarcinile casnice fără a-și compromite aspirațiile profesionale. Drept urmare, femeile nu s-ar mai simți obligate să caute poziții prost plătite sau part-time doar pentru flexibilitate. În schimb, ar putea urmări oportunități de muncă mai potrivite și mai satisfăcătoare, care să se alinieze cu abilitățile, calificările și obiectivele lor de carieră.

Desigur, nu putem asigura femeile că bărbații își vor folosi ziua liberă pentru a le ajuta prin casă. Dacă vă mai amintiți dintr-un articol anterior de experimentul zilei de munca de 6 ore de la fabrica Kellogg’s din 1930, începutul a ce părea scurtarea programului o dată cu creșterea tehnologizării s-a sfârșit destul de tragic. Deși în urma interviurilor ni se desfășoară un tablou optimist –

„Femeile ale căror soți erau șomeri sau angajați cu jumătate de normă și „Cuplurile Kellogg” (soții și soțiile care lucrau șase ore la Kellogg’s) erau mai predispuse decât altele să raporteze împărțirea unor sarcini casnice. În alte cazuri, responsabilitatea pentru diferite sarcini devenea un punct de conflict. Ziua de lucru de șase ore crea adesea o situație fluidă acasă, deschizând probleme legate de împărțirea muncii pe criterii de gen și conducând la renegocieri energice despre treburile casnice și proiectele de acasă.” 

– existau și cazuri în care bărbații refuzau cu tărie sa participe la treburile casnice sau să își găsească o ocupație recreativă, ceea ce ducea la reproșuri și certuri. Mai mulți bărbați au povestit despre fricțiunile care au apărut atunci când petreceau prea mult timp în casă: «​​Soțiilor nu le plăcea ca bărbații să stea toată ziua prin preajmă.» «Soția întotdeauna găsea ceva de făcut pentru mine dacă stăteam prin casă.» «Ne certam foarte des.»

Pe timpul războiului programul de 8 ore de muncă a fost reinstaurat pentru a acoperi forța de muncă lipsă, cu promisiunea că toate revendicările obținute anterior vor fi recuperate o dată cu întoarcerea soldaților acasă. Dar macii nici nu au apucat să se ofilească, că managementul își începea campania de divizare a muncitorilor și promite mărirea cu 10 cenți pe oră – pe lângă majorarea salarială contractuală de 5% pentru acoperirea creșterii costului vieții negociată de sindicat – pentru menținerea programului de 40 de ore pe săptămână. Muncitorii supun la vot și în procent de 77% votează revenirea la programul scurt de muncă „87 la sută dintre femei și 71 la sută dintre bărbați au votat pentru șase ore.  Un an mai târziu, când departamentele își votează separat programul de muncă, nu doar solidaritatea dintre muncitori dispare, dar și cea dintre bărbați și femei. Mai mult de jumătate dintre bărbați optează pentru un program de lucru de 8 ore pe zi, ceea ce a condus la denumirea departamentelor cu program redus drept „departamente pentru femei”, unde conducerea a repartizat angajați mai în vârstă și persoane cu dizabilități. Angajatele din aceste departamente au ajuns să fie remunerate mai puțin, iar diferențele salariale au fost justificate prin principiul „mai puțini bani pentru mai puțină muncă”. Astfel, managementul a mutat discuția despre echitatea salarială de la plata pe oră la plata săptămânală, prezentând schimbul de șase ore ca fiind cauza diferențelor salariale de gen.

Să ne întoarcem în prezent. Ideea săptămânii de lucru mai scurtă a prins multă tracțiune în ultimul timp, un studiu fezabil fiind al celor de la Autonomy. În raportul despre programul pilot din Islanda ni se desfășoară un tablou optimistic. Fiind țara în care se stă cel mai mult la lucru – față de media europeană – și în care copii petrec cel mai mult timp la grădinițe, societatea a observat mult mai pregnant nevoia de o astfel de inițiativă. În urma programului de 4 zile, angajații au declarat că le-a fost mai ușor să își administreze gospodăria, pentru că în loc să le facă în weekend (neavând timp, când era program normal, să le facă altcândva), aveau timp pentru a le face în timpul săptămânii, în noua zi liberă. Ba chiar mulți bărbați au declarat că au participat mai mult la munca domestică decât înainte de implementarea programului. Cu toate acestea, a existat o discrepanță între răspunsurile lor și ale femeilor din cadrul studiului în ceea ce privește luarea inițiativei pentru aceste activități, semn că intervine și obișnuita diviziune socială muncii în funcție de gen. Tot în Islanda, programul de muncă de munca de 4 zile a fost extrem de favorabil pentru părinții singuri (majoritatea acestora fiind femei). Reducerea orelor de muncă a avut un impact pozitiv și mai puternic pentru familiile monoparentale, în lipsa acestei măsuri, părinții fiind nevoiți să stea peste program pentru a recupera orele petrecute stând după copil.

În cadrul unui alt proiect pilot din UK, desfășurat în 2022, în lunile iunie-decembrie, unde au participat 61 de întreprinderi cu un total de 2900 de angajați putem observa un succes al săptămânii scurte de muncă. Oamenii au fost mai productivi atât în viața privată cât și la muncă, 60% dintre ei declarând că le-a fost mult mai ușor să se împartă între lucru și îngrijirea gospodăriei. Deși nici acest pilot nu a reușit să „trimită bărbații la cratiță” – în 68% din cazuri nu au apărut schimbări în diviziunea muncii domestice – există totuși o tendință ca aceștia să petreacă mai mult timp în îngrijirea copiilor. Cu părinți mai relaxați care au timp să se ocupe de copii lor, nu doar starea de bine a copiilor crește, dar și economiile familiei, 21% dintre respondenți susținând că au redus cheltuielile cu îngrijirea acestora.

Programul de 4 zile de muncă, fără scăderea salariului, nu este suficient pentru eliminarea discriminării de gen, dar este un pas necesar pentru emanciparea femeilor deoarece oferă oportunități reale de progres profesional, dar și timp tuturor, ce poate fi petrecut împărțind munca domestică mai echitabil, reprioritizând relațiile cu persoanele dragi, activități de recreere, educative sau chiar de activism și implicare în viața comunității.