4 Zile de Muncă

Cum s-a ajuns la ziua de muncă de 8 ore în România? – scurt istoric

Ziua are 24 de ore. Un om obișnuit care nu doarme timp de 24 de ore începe să observe efecte secundare nefaste. Prin urmare cel puțin o parte din cele 24 de ore trebuie dedicate somnului, măcar vreo 7. Bineînțeles, pentru supraviețuirea omului ar mai fi nevoie și de niște calorii și niște apă. Nu ar fi rea nici o minimă igienă și pregătirea unei ținute adaptată muncii. Toate lucrurile astea mai necesită niște timp, dar, teoretic, restul timpului ar putea fi acordat muncii de la serviciu. Se naște întrebarea: de ce se muncesc la job doar 8 ore pe zi și nu mai multe? De ce nu 10? De ce nu 15? Dacă creștem numărul de ore muncite, îl putem și scădea. De ce nu 6?

Mai mult ca sigur, e o întrebare la care nu se gândește multă lumea în cea mai mare parte a timpului. Ar fi interesant să vină Cabral să întrebe 100 de români. Oare ce răspunsuri s-ar da? S-ar considera că e pur și simplu o chestiune de tehnică? Se muncea mai mult pe vremuri când nu ne ajutau roboții și organizarea științifică modernă? S-a ajuns la echilibrul perfect între viață personală și muncă după ce marșul inevitabil al progresului s-a perindat pe lângă noi? E ceva ce s-a impus tehnocratic de către foruri supranaționale ONU, UE, oculta mondială?

În cele ce urmează se va căuta realizarea unei scurte treceri în revistă a procesului prin care s-a ajuns ca în România 8 ore să fie considerate norma unei zile de muncă salariată. Subiectul va fi atacat din două sensuri. „De sus”, examinându-se legi, acorduri între România și organisme internaționale, inițiative caritabile, demersuri ale achizitorilor de forță de muncă etc. „De jos” – acțiuni ale oamenilor care munceau efectiv și căutau să controleze cât timp munceau.

Care muncă? A cui muncă?

Însăși cadrarea discuției despre muncă în termeni de ore de muncă prestate într-o zi ar putea părea cel puțin stranie dacă am purta o conversație cu un interlocutor din trecut (și nu e vorba de un trecut extrem de îndepărtat)1. Normarea timpului de muncă după ceas este ceva neobișnuit de-a lungul istoriei umane nu doar pentru că orologiul e o invenție relativ recentă, iar disponibilitatea lui pe scară largă este chiar mai recentă. Chiar și în prezent agricultura de subzistență rămâne o realitate cât se poate de concretă în România contemporană. În agricultură se muncește mult chiar dacă iarna mai puțin decât vara. Cam oricine nu a chiulit la majoritatea orelor de istorie din școală probabil a auzit sintagma „țară predominant agrară”. Privind în urmă în istoria României, ajungem la moșieri și țărani dependenți de aceștia, învoieli agricole, dijme la tarla și de-a valma2, rușfeturi3, clacă și multe altele. Se intră, deci, într-o lume diferită în care, pe de o parte, mulți oameni muncesc de dimineața până seara făcând agricultură de subzistență, o muncă ce ar putea fi mult redusă dacă solul ar fi mai roditor sau tehnica folosită ar fi mai bună, iar pe de altă parte negocierea timpului de muncă se face mai curând la nivel de zi decât de ore dintr-o zi. Care zile sunt atât de diferite la nivel calitativ încât nu suportă o comparare relativă între ele, cum e și cazul orelor de zi și a celor de noapte, întrucât o zi de iarnă nu se pretează acelorași activități agricole, dar nici sociale, ca una de vară. Asta nu înseamnă că zilele de muncă în agricultură nu sunt un teren disputat încă de pe vremea Regulamentului Organic4 sau a lui Horea, Cloșca și Crișan. 

Nu despre acest fel de muncă va fi vorba în cele ce urmează, sau cel puțin nu imediat. Va fi vorba despre munca salariată instituționalizată. Practic, mai mult sau mai puțin, tipul de muncă care constituie norma în România contemporană, contractul individual de muncă. Desigur lucrurile sunt arareori albe sau negre. O separare strictă între munca în gospodăria proprie fie ea pentru întreținerea acesteia sau pentru asigurarea propriei subzistențe (prin agricultură, creșterea animalelor, confecționarea îmbrăcăminții etc.) și munca în scopul obținerii unui venit în afara gospodăriei nu se poate face. Mereu va exista și o zonă gri. Ucenici, servitori, zilieri, lucrători pe cont propriu și multe alte categorii își vor face inevitabil apariția, căci și atunci când modernitatea dă afară pe ușă aceste categorii, ele se întorc pe fereastră sub forma regimului de gig work, programelor flexibile de muncă și a muncilor reproductive efectuate în marea lor parte de femei.

Chiar dacă munca salariată instituționalizată e un fenomen recent, e mai puțin recent decât statul român. Povestea noastră va începe înainte ca România să ocupe teritoriul pe care îl ocupă în prezent. Se va pune accent pe așa-zisul Vechi Regat și pe principatele care au ajuns să îl alcătuiască. Inevitabil vor intra în scenă și comunitățile românești din imperiile învecinate, dar epicentrul va fi Mica Românie. Motivele sunt multiple, dar o deosebită importanță o are faptul că în acest spațiu lupta pentru ziua de muncă de 8 ore poate fi identificată într-o formă relativ pură într-un cadru dat. Mai puține sunt aici imixtiunile altor tipuri de lupte, de exemplu cele de eliberare națională care își pot subordona lupta pentru ziua de muncă de 8 ore, dar nu o au ca scop principal. Deasemenea, cadrul în care se poartă lupta este unul bine definit de un singur stat relativ centralizat care ne scapă de complicațiile presupuse de structuri federative, diferențe regionale și legături cu mișcări pentru obținerea zilei de muncă de 8 ore din cadrul vechilor imperii est-europene, care bineînțeles își aveau nucleul în zonele centrale ale acelor imperii nu în periferiile unde sălășluia românimea.

În plan juridic, contractul de muncă modern apare în țările române odată cu Codul civil intrat în vigoare în 18655. În zonele românești aflate sub jurisdicție habsburgică exista ceva similar încă de la 1810. Ambele codificări legale își aveau sorgintea în codul lui Napoleon. Planul juridic însă, nu e complet decuplat de societate în ansamblul ei. Codul civil, ca și multe alte legiuiri de dinainte lui, mai mult consfințea o stare de fapt.

Starea de fapt era că anumiți oameni munceau pentru o leafă într-un fel sau altul din timpuri deja de mult apuse. Diferența fundamentală față de experiența cotidiană a celor mai mulți dintre noi este că arareori leafa în sine asigura subzistența omului. Ea era adesea suplinită de rodul gospodăriei proprii. Durata și ritmul zilei de lucru, atât în spațiul românesc cât și aiurea, era influențată de felurite tradiții și obiceiuri ale pământului și varia în funcție de timp și loc, chiar dacă se pot identifica anumite tipare recurente. Prima „fabrică” din spațiul românesc este o sticlărie atestată documentar în 1644 pe vremea lui Matei Basarab6, dar mai mult ca sigur ceva care avea a face cu crearea sticlei exista deja acolo înaintea atestării. Așezământul cu pricina nu era nicidecum vreo raritate în epocă, fiind în parte opera unor meșteri chemați de domnie din zona Brașovului. Probabil și maniera de funcționare ni s-ar părea cel puțin stranie în ziua de azi dat fiind că Matei Basarab și-a însărcinat vornicul (să spunem ministrul de interne dacă tot proiectăm în trecut noțiuni contemporane) să se ocupe de aprovizionarea cu materie primă7. O „fabrică” din acele timpuri e mai mult o proiectare în trecut a noțiunilor care ne sunt familiare în prezent, cu greu putându-se face o diferențiere netă între manufactură, atelier, fabrică, respectiv mai mulți meșteri adunați la un loc.

Totuși între 1644 și 1865 a trecut destul timp ca lucrurile să se schimbe destul de mult, așa că ceea ce se numea „fabrică” la 1865 e mult mai apropiat de ceea am recunoaște ca atare în zilele noastre, iar în locul voievozilor întreprinzători se conturase deja o clasă de capitaliști și o muncitorime care lucra în folosul lor. Interesul muncitorilor și muncitoarelor era, dacă nu să lucreze cât mai puțin, măcar să se conserve maniera de lucru pe care o cunoșteau din moși-strămoși, pe când patronii, bineînțeles erau interesați să aibă un profit cât mai mare. Profit care era(și încă este), în ultimă instanță, o funcție a duratei și intensității muncii prestate de angajați.

Codul civil înclina balanța în favoarea patronilor. Articolul 1472 prevedea că, în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt8.

„De sus” încep să vină primele tentative de a echilibra balanța. Partidul Democrat-Radical al lui George Panu menționează ziua de lucru de 8 ore în programul din 18889. Prima reglementare concretă e adusă de Regulamentul industriei insalubre din anul 1894. Prin acesta s-a stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere sau şantiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu până la orele 8.30 p.m. Lucrătorul major însă, era „stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art. 12).

O luptă pentru ziua de muncă de 8 ore? Care luptă? A cui luptă?  

Înainte de 1990 se punea accent, sub imperiul ideologiei care justifica regimul, pe lupta muncitorimii pentru câștigare zilei de muncă de 8 ore10. În istoriografia occidentală existența unei astfel de lupte este de asemenea de la sine înțeleasă și legată intrinsec de comemorările ce încă au loc în fiecare an de 1 mai. Se poate vorbi despre o luptă inclusiv în spațiul românesc în măsura în care, în același timp în care „de sus” se reglementa, nici lumea „de jos” nu stătea degeaba și degeaba cu siguranță nu se stătea.

În 1892 tăbăcarii (lucrători în domeniul pielăriei) din Ploiești pornesc o grevă cerând reducerea programului de la 14 la 10 ore de luni până sâmbătă și repaus duminical. Obțin 1 oră duminica și 11 în celelalte zile11. La Galați în 1892 la fabrica de cherestea Goetz se luptă și se dobândește ziua de 11 ore12. Nu sunt nicidecum primele acțiuni de gen dacă avem în vedere istoria. Pantofarii din Sibiu, căruțașii din Brăila și Giurgiu (în repetate rânduri), ceferiștii din București și Galați, cu toții au luptat1314 și nu de puține ori au vărsat sânge15. Acțiunile de la Ploiești și Galați sunt printre primele ale căror revendicări includ reducerea timpului de lucru. Cel puțin printre primele care au fost bine documentate grație apariției unei prese radicale și democrate Lupta (opera mai sus menționatului Panu), Adevărul, cât și a unei constelații de publicații muncitorești16. Nici aceste publicații nu apăruseră din neant, fiind creații ale societăților muncitorești de întrajutorare, mai mult sau mai puțin legale sau recunoscute ca persoane juridice. Aceste societăți au început să apară încă din anii 1840 în Transilvania și 1850 dincolo de Carpați17.

Prin legea din 6 martie 1897, repausul duminical se reglementează la o jumătate de zi, „de la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 – pentru cei din mediul rural”. Ulterior, „Legea repausului duminical” din anul 1910 reglementează mai amănunţit acest aspect18. Și totuși, muncitorimea română are parte de una caldă și de multe alte reci. Autoritățile contraatacă prin legi care caută să restrângă marja de manevră a nemulțumiților. Legea minelor din anul 1895 prevede pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va fi dovedit că a silit pe un alt lucrător să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se asocieze la grevă” (art. 130). O nouă lege din 1906 interzice expres minerilor folosirea dreptului la grevă.  „Legea Orleanu”(1909) interzice funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată asigurarea unui serviciu public de o asemenea natură să utilizeze dreptul la grevă, cu pedepse aspre în cazul nerespectării. În 1912 Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti dă patronatelor dreptul de a desface oricând contractul de muncă dacă muncitorii, calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului sau casei”, formulare suficient de ambiguă încât să implore abuzarea19. În plus față de legislația potrivnică, greviștii mai au o problemă specifică societăților în curs de industrializare. În lipsa unor reglementări statale ori, pur și simplu, din cauza neaplicării legii, în destule situații, patronii acceptau vremelnic condițiile muncitorilor pentru ca, ulterior, să revină la vechile principii de organizare20. Era și greu să fie altfel în condițiile în care echilibrul de forțe dintre patronate și angajați se schimba constant, legile și acordurile nu puteau depăși nivelul formal până când nu ajungeau să coincidă cu realitatea unui compromis „pe teren” între cele două părți.

În aceeași perioadă, dincolo de Carpați, situația nu era nicidecum mai roz, în ceea ce era atunci imperiul Austro-Ungar, partea ungară era dezavantajată față de cea austriacă în ceea ce privește legislația muncii. Transilvania nu se bucură de limitarea zilei de lucru la 11 ore legiferată de guvernul condus de contele Eduard Taaffe în 188421. Capitalul austriac în schimb, personificat ca Staats Eisenbahn Gesellschaft (StEG), se bucură de cele 12 ore pe zi prestate de muncitorimea din Reșița. Cel puțin până în 1899 când muncitorimea intră în grevă și câștigă ziua de muncă de 10 ore cu prețul dizolvării sindicatului de către autorități (Asociatia Generalã Sindicalã a Muncitorilor Resiteni) și a expulzării liderilor acestuia22. În ciuda acestui aparent impediment o încercare de a prelungi din nou programul la 11 ore în 1904 dă naștere unei noi greve și eșuează. Lipsa unei organizații formale nu este suficientă pentru a șterge experiența practică a organizării. Mai mult, în 1905 greviștii metalurgiști din Reșița formează nucleul dur al primei organizații locale a Partidului Social-Democrat din Ungaria (fondat în 1890), continuând lupta în plan politic.

Care politică? A cui politică?  

Toată lumea urăște politica, dar ce e de făcut când ore de repaus câștigate ici și colo sunt anulate sau periclitate prin legi potrivnice sau uneltiri samavolnice ale patronatelor? Ce este de făcut cu sectoarele unde conflictele de muncă nu se pot face pe scară largă? Legile care nu corespund realităților de pe teren devin desuete, dar și starea de fapt care nu e încarstrată în lege se poate la fel de bine degrada.

Muncitorii reșițeni ies din impas raliându-se Partidului Social-Democrat din Ungaria. Pentru mulți militanți proveniți din muncitorimea Regatului României în ultimii ani ai secolului 19 soluția se conturează în crearea unui partid. Ceea ce se și întâmplă la 1893. Bineînțeles în programul politic al PSDMR (Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România) se regăsește ziua de lucru de 8 ore și se demarează o campanie civică pentru atingerea acestui scop23. 

Social-democrații au viață grea în România antebelică. Votul cenzitar și rotativa guvernamentală le crează un dezavantaj major. Sunt puțini, dar fermi pe poziții și în ciuda neajunsurilor reușesc să își pună amprenta asupra legislației repausului duminical din 1897 care își are originea într-un proiect de lege al social-democratului Ioan Nădejde din 189024.

Nimic din toate acestea nu presupune nici pe departe renunțarea la greve. Din contră, în 1912 tăbăcării din București cer ziua de muncă de 9 ore. Li se adaugă metalurgiștii, apoi și diverși muncitori din alte ramuri și sunt sprijiniți de PSDR (Partidul Social Democrat Român – fostul PSDMR se destrămase în 1899, dar este refondat sub noua denumire în 1910). După câteva săptămâni tensionate, pe 20 iunie, acțiunea începe să semene a grevă generală. 20 000 de muncitori ajung să mărșăluiască pe străzile Bucureștiului (un oraș de aprox 300 de mii de locuitori în epocă), din cartierele Tabaci și Dealul Filaret până la clubul social-democrat din Piața Amzei și apoi spre Arenele Romane. După lungi tratative cu patronatele la Ministerul Industriei și Comerțului se obțin 9 ore și jumătate de lucru față de 10 înainte grevelor. PSDR și CGSR (Comisia generală a sindicatelor din România) încearcă să extindă noul contract la nivelul tuturor ramurilor, dar eșuează25.

Care ocultă? A cui ocultă?  

Primul război mondial schimbă paradigma relațiilor de muncă, inclusiv a timpului de lucru atât datorită mișcărilor sociale care îi urmează, cât și prin prisma faptului că războiul în sine schimba raporturile de forță la nivel internațional. Între cele două consecințe ale războiului se poate chiar imagina o buclă de reacție. Țările învinse sunt zguduite de mișcări sociale ale muncitorimii, țările victorioase le resimt și ele. Orice grup aflat la conducerea unui stat proaspăt ieșit din război se găsește în fața unei dileme, fie și dacă e vorba strict de legiferarea duratei zilei de lucru și făcând abstracție miile de alte dileme din epocă. Muncitorimea vrea mai puține ore de muncă. Dacă nu le reduci pui paie pe focul revoluției. Dacă le reduci doar în țara ta produsele tale devin mai scumpe când le exporți, industria ta are de suferit, se crează șomaj și din nou ațâți focurile revoluționare. Pentru a contracara, poți lua măsuri protecționiste, dar competitorii vor răspunde cu aceeași monedă și riști un nou război după ce tocmai ai trecut printr-unul. „Focul revoluției” încetează a mai fii o metaforă în lumea de după Marele Război. Revoluția din 1917 dă naștere Rusiei sovietice, care încă dinainte de a deveni URSS, adoptă ziua de muncă de 8 ore, 6 zile pe săptămână în 191826. Statele occidentale, mai ales perdantele, sunt cuprinse de mișcări de protest, iar unele chiar de revoluții, cum ar fi Germania și, cel mai aproape de România, Ungaria. În 1919 și Ungaria adoptă ziua de muncă de 8 ore în timp ce în părțile din Ungaria care ajung după război să facă parte din România domnește haosul27.

Mai-marii statelor învingătoare cunosc situația foarte bine și transformă tratatul de Pace de la Versailles în ceva mai mult decât un simplu acord de încetare a ostilităților. Se pun bazele unui nou sistem internațional, unor noi instituții supranaționale care au ca scop, cel puțin la nivel teoretic asigurarea unei păci durabile și unui nou cadru pentru cooperarea internațională. De acum încolo „de sus” va însemna câteodată și „de foarte sus”. În ceea ce privește relațiile de muncă se creează Biroul Internaţional al Muncii (BIM), strămoşul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) de azi, pe lângă primul for mondial, Societatea Naţiunilor. Primul director general al biroului este politicianul socialist francez Albert Thomas28. Deși este un fost apropiat al mai celebrului Jean Jaurès, Thomas lasă în urmă o moștenire istorică un pic diferită. Pe când Jaurès moare asasinat de un naționalist francez pentru opoziția sa față de intrarea Franței în război, Thomas achiesează la așa-zisa Union Sacrée, pactul prin care toate forțele politice din Hexagon, inclusiv reprezentanții muncitorimii, se pun de acord să facă front comun pentru a câștiga războiul. Mai mult Thomas devine ministru al armamentului în mai mult guverne în perioada conflictului29. Astfel de birocrați dispuși la cooperare cu sistemul populează noile foruri internaționale și nicidecum cabala radicală pusă pe răsturnat norme sociale din imaginația bogată a conspiraționiștilor. Fie și așa, convenţia nr. 1 din 1919 a BIM priveşte ziua de muncă de 8 ore.

România fiind semnatoare a tratatului de la Versailles devine automat și membră fondatoare a BIM. Aparent povestea se termină aici. România intră în BIM și toată lumea primește ziua de muncă de 8 ore, oculta mondială să trăiască! Asta ar fi una dintre glume. În fapt, în ciuda unei greve generale la care participă 400 de mii din cei aproximativ 16 milioane de locuitorii în 1920 (ce revendica în primul rând demilitarizarea intreprinderilor fără de care nu se putea nici visa la reducerea programului)30 ziua de muncă de 8 ore este instituită abia în 1928 prin Legea pentru ocrotirea muncii femeilor şi a copiilor şi durata muncii în timpul guvernării liberalului radical Vasile Lupu31.

Criticii, în rândul cărora se numărau și cei responsabili pentru cei aproape 10 ani de amânare, sar ca arși invocând, printre altele, exact aspectul reducerii competitivității mărfurilor românești. Chiar Albert Thomas, într-o vizită la București în 1930, se întâlnește cu unul dintre cei mai vehemenți detractori ai noii legiuiri, economistul și omul politic de extremă dreapta Mihail Manoilescu și este bombardat cu o sumă de argumente ce par să fi călătorit prin timp și spațiu până în creierul cât se poate de contemporan al unui Năsui sau Milei32. Peste câțiva ani, Manoilescu ajunge un nume de referință în tradiția scrierilor economice corporatiste îmbrățișate de fasciști și guverne autoritare de extremă dreapta din Portugalia și America Latină, cât și membru al camarilei regale al lui Carol al 2-lea și al Senatului Legionar.

Legea lui Lupu, însă, acoperă doar lucrătorii și lucrătoarele din întreprinderile industriale, fără a se apleca asupra altor ramuri, agricultura fiind complet ignorată ca și servitorii și servitoarele din casele oamenilor cu stare. Mai exact, nu atinge în nici un fel „zona gri” pe care o menționam la începutul textului în contextul în care, în ciuda dorinței de progres și industrializare rapidă, România era o țară preponderent agricolă, iar în zonele urbane, cel puțin în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, servitorii dețineau o pondere impresionantă din forța de lucru. Spre exemplu, conform recensământului din 1930, 40,3% din populaţia activă a Bucureștiului care lucrau în domeniul comerţului şi al creditului erau salariați, 24,9% erau reprezentați de servitori, 24,5% erau persoane lucrând pe cont propriu, 7% ucenici, 3,3% alţii33.

De parcă situația muncitorilor nu ar fi fost deja suficient de dificilă, implementarea legilor se dovedește adesea deficitară pe fondul unor organe de inspecție încă lipsite de experiență. Inspecția Muncii se înființează oficial abia în 192734. Intrarea României în cel de-al doilea război Mondial mai dă o lovitură timpului liber al românilor. În 1941, un decret-lege privind munca în timp de război crește din nou ziua de muncă la 10 ore, militarizează un mare număr de întreprinderi și introduce arbitrajul obligatoriu în contractele colective de muncă. În orice negocierea a unui contract colectiv e nevoie de niște delegați ai angajaților. Până la decretul-lege delegații erau aleși prin vot de către colectivul angajaților, pe când după sunt numiți de inspectori. 

Care republică a muncii?  

Așa-zisa „republică a muncii” de după 1948, pare un rai al oamenilor muncii. Prin Constituția din 1948 se introduce principiul dreptului la muncă. În 1950 se adoptă primul Cod al muncii punându-se bazele unei noi ramuri de drept: dreptul muncii. Suspect, dar nu atât de suspect cum pare la prima vedere. Odihna devine și ea un drept, iar ziua de muncă se stabilește la 8 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. O caracteristică a tuturor regimurilor socialiste din secolul 20 este aceea că referirile la drepturile omului şi ale cetăţeanului ocupă un loc periferic în discursul propagandistic. Această omisiune devine mai puţin riguroasă după semnarea Acordurilor de la Helsinki, care dedică un capitol special respectivei teme. Nevoit să o invoce, discursul lui Ceauşescu ignoră sistematic toate drepturile, în afara dreptului la muncă. Discuţia revine fără încetare la contrastul dintre aşa-zisul socialism, care asigura folosirea deplină a forţei de muncă, și țările capitaliste, unde şomajul face ravagii. Un discurs întemeiat pe stări de fapt și repetat pe bună dreptate până la un punct, căci cine poate spune că adoră șomajul? Din păcate, deși munca ajunge să fie un drept, ea nu încetează a fi o obligație. Țările socialiste nu reușesc să pună la punct un sistem al diviziunii sociale a muncii nici între ele, nici între regiunile din interiorul lor. Țările capitaliste au un avans tehnologic imens. Apar diviziuni atât între diversele regimuri socialiste cât și în interiorul lor, ducând la ierarhii și decalaje de dezvoltare. Diviziunile nu contenesc să se exacerbeze. Ceea ce urmează este un free-for-all în care fiecare stat în parte, în lupta frenetică de a se industrializa și de a beneficia de roadele „revoluției tehnico-științifice”35 se împrumută de la țările capitaliste pentru a cumpăra tehnică de la acestea și o plătesc exportând produse tot către ele. Pentru a produce este nevoie de muncă, iar când tehnologia este puțină și înapoiată, de multă muncă. 

Săptămâna de lucru rămâne de 6 zile chiar și după ce în alte țări ajunsese la 5. Orele suplimentare se înmulțesc. Nerespectarea repausului duminical devine endemică. Se folosesc elevii din cursul superior, studenții și profesorii de toate gradele pentru muncă sezonieră în agricultură în ceea ce ar fi trebuit să fie timpul lor liber, se adoptă legi restrictive cum ar fi Legea pentru militarizarea muncii în industria electrotehnică și infama Legea contra parazitismului care definea ca delict penal refuzul producătorului de a accepta un loc de muncă pe care îl considera impropriu36.

Se ajunge la un asemenea nivel încât „republica muncii” își pune în cap Organizația Internațională a Muncii. Se naște un adevărat conflict între „sus” și „mai sus”. Începând cu 1976, România încetează să mai ratifice convențiile OIM, ea fiind totodată acuzată că nu respectă normele de asociere, libertate sindicală, muncă forțată, durata muncii. Reacția „de jos” nu întârzie să apară în ciuda presupusei omnipotențe a aparatului represiv. Anti-comunismul de salon de după 1990 ridică în slăvi așa zisa „mineriadă a lui Ceaușescu”, greva spontană a minerilor din Valea Jiului din 1977, dar omite să menționeze că prin această revoltă minerii au obținut ziua de muncă de 6 ore. La finalul aceluiași an, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a anunțat planul de reducere a săptămânii de lucru la 46 de ore între 1978 și 1980, urmând ca între 1981 și 1983 acesta să se reducă din nou la 44 de ore, recomandarea fiind ca orarele să se întocmească astfel încât în fiecare lună cetățeanul să se bucure de câte două sâmbete libere. Au reacționat prematur atât instituțiile internaționale de foarte de sus, cât și muncitorii de foarte de jos, statul având de fapt un plan pentru normarea zilei de muncă conform bazei tehnico-materiale a societății? E greu spre imposibil de spus cât au contribuit presiunile muncitorești, cât cele ale comunității internaționale, cât din productivitatea sporită a fost alocată timpului liber și cât continuării modernizării țării. Cert este că situația nu se îmbunătățește subit, ba chiar se și înrăutățește. Faza a doua a planului nu mai ajunge să fie implementată, iar începând cu 1981 România nu mai plătește nici cotizația de stat membru la OIM, atrăgându-se la 1 ianuarie 1984, pierderea dreptului de vot și implicit, participarea cu drepturi depline la activitatea organizaţiei37.

De abia în 1990 România legiferează săptămâna de muncă de lucru de 40 ore, dar nu fiindcă toată munca investită în spiritul dezvoltaționismului ceaușist ar fi putut într-adevăr fi diminuată pentru a lasă mai mult loc de odihnă și relaxare, ci tocmai fiindcă a fost irosită, mai ales în contextul lumii în plin proces de globalizare. În martie 1990, luând seama de „rezultatele economice slabe înregistrate în lunile ianuarie şi februarie 1990 în unele unităţi, de pagubele aduse economiei naţionale, de intreruperile nejustificate ale lucrului”, Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională anunță că pe parcursul anului se va trece eșalonat la săptămâna de lucru de 40 de ore. Astfel, deși programul de muncă de luni până vineri pare să fie ceva de când lumea și pământul, în România și în destule alte țări relativ dezvoltate, el e de fapt mai tânăr decât unii dintre noi.

În loc de concluzii

Istoria „sus”-ului se scrie mai ușor decât cea a „jos”-ului. Probabil nimeni nu va putea ști vreodată câte relatări ale unor conflicte de muncă ce priveau și scurtarea programului zac nedescoperite în arhive, nemaivorbind de cele neconsemnate. Fie și așa, în România, sunt consemnate 18 greve în 1890, 29 în 1889, 119 în perioada 1900-1904, 122 în 1905, 340 în 1906, 126 între 1910 și 1912, în contextul în care în anul 1906 la nivelul întregii țări doar 454 de întreprinderi sunt considerate „stabilimente industriale mari”(cu peste 5 angajați). Doleanțele greviștilor includ adesea reducerea timpului de lucru și repausul duminical38. Sunt multe? Sunt puține? În comparație cu ce? Conform ultimelor date puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică39 au avut loc 4164 conflicte de muncă în perioada 1992-2023, bineînțeles în contextul unei cvasi-generalizări a muncii salariate, fie ea și temperată de noile tendințe înspre flexibilizare și precarizare în ultimii ani (contracte de colaborare, așa-zisa uberizare a muncii/gig work, micro-intreprinderi, freelancing etc). Chiar dacă reducerea programului nu mai apare la fel de frecvent pe listele de doleanțe, se duce în continuare o luptă în jurul orelor suplimentare.

„De jos”-ul pe care l-am pomenit în aceste rânduri face parte din istoria sindicalismului din spațiul românesc. Aceasta este lungă, bogată și întortocheată, iar lupta pentru durata programului de lucru este doar o mică parte a ei. Salariile, condițiile de lucru, de multe ori chiar și revendicări de ordin politic și-au găsit locul printre doleanțe. În plus față de asta, istoria nu este o istorie cunoscută publicului larg. Generațiile în etate au ca repere un Vasile Roaită sau Miron Cozma și din păcate mai puțin un I.C. Frimu sau Virgil Săhleanu. Noile generații, în măsura în care știu câte ceva despre conflictele din jurul zilei de muncă și despre sindicalism, vin în contact cu astfel de istorii mai curând pe filieră vest-europeană sau nord-americană. Reperele lor sunt sindicatele auto din SUA sau Italia, afacerea Haymarket sau La Canadenca.

„De sus”-ul  are mai multe componente. Și-au exercitat influența și diferite foruri internaționale care își vedeau de propriile interese (deși după cum am văzut statul român nu s-a grăbit să transpună în legi convențiile semnate cu acestea), au fost și măsuri oarecum paternaliste luate de oameni politici precum Barbu Delavrancea, Lascăr Catargiu sau Grigore Trancu-Iași, dar au fost și demersuri sincere (fie ele idealiste) de a îmbunătăți soarta muncitorimii române (Gheorghe Panu, Nicolae Lupu, Partidul Social Democrat, Blocul Parlamentar din 191940 etc). Această ultimă componentă face parte dintr-o istorie poate chiar mai puțin cunoscută oamenilor de rând din România, cea radicalismului politic autohton, atât liberal cât și social-democrat. Pe această temă, vârstnicilor le lipsește orice reper, iar junimea e mai familiarizată cu Bernie Sanders, Jean-Luc Mélenchon, Podemos, Syriza sau Jeremy Corbyn. 

Fie „de sus” sau „de jos”, reperele pe care le are cetățeanul sunt locuri îndepărtate, mișcări politice din locuri îndepărtate (și de multe ori și de demult) și evenimente care s-au petrecut acum mult timp tot în locuri îndepărtate. E oare de mirare că programul de lucru actual pare un dat chiar și în condițiile în care el se mărește puțin câte puțin pe zi ce trece? 

În loc de concluzii, programul actual de 40 de ore pe săptămână e ceva mult mai recent și s-a sedimentat abia în anii 1990. Dacă îmbunătățirea tehnicii și a organizării au avut vreodată vreun merit la diminuarea timpului de lucru se pare că în prezent acestea doar contribuie la intensificarea muncii într-o variantă post-modernă a Timpurilor Noi, dacă nu au chiar un impact advers. Lupta politică, în schimb, fie ea „de jos” sau „de sus”, dă rezultate. Rezultatele se văd în istorie. Rezultatele se văd inclusiv când lupele se poartă pe meleaguri îndepărtate. Inclusiv Organizația Mondială a Muncii nu a apărut de niciunde ci a fost, cel puțin în parte, produsul unei presiuni venită „de jos”. Mai cu seamă, după cum se poate vedea în ziua de azi, reglementările unui organism internațional pot fi nesocotite cu ușurință când direcția vânturilor politice se schimbă. Dacă se dorește menținerea regimului de lucru în România în forma actuală, trebuie luptat. Dacă tot luptăm, de ce să nu o facem pentru scurta programul de lucru? Nu va veni nimeni să ne bage în sac. Nu există salvatori. Dacă se vrea mai puțină muncă, oricât de paradoxal ar suna, trebuie muncit. Lupta politică nu este dusă „de leneși”. Lupta e muncă. Fie „de jos” sau „de sus”, lupta înseamnă organizare, înseamnă activism, înseamnă găsirea de soluții pentru a ne putea asigura nevoile cu un efort mai mic, toate acestea înseamnă muncă. Într-o lume a hussle culture-ului, trebuie hussle-uit chiar mai intens pentru ca ulterior să se muncească mai puțin. Strămoșii noștri au înțeles asta la vremea lor. Acum poate că a venit timpul ca istoria să se repete.

  1. Pentru o discuție asupra transformărilor suferite de organizarea muncii în decursul istoriei omenirii și a transformării calitative a caracterului muncii odată cu revoluția industrială, recomandăm acest documentar. Unele afirmații și argumente folosite în clip merită puse la îndoială, însă linia generală este corectă, iar multe alte exemple sunt într-adevăr factuale. ↩︎
  2. Constantin DOBROGEANU-GHEREA, Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrar p. 119 ↩︎
  3. Constantin DOBROGEANU-GHEREA, Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrar p. 73 ↩︎
  4. Andrei Oțetea, Georgeta Oțetea, Ţăranii sub Regimul Regulamentului Organic ↩︎
  5. CEZAR AVRAM, ROXANA RADU, Evoluţia istorică a reglementărilor privind relaţiile de muncă în România, ARHIVELE OLTENIEI, Serie nouă, nr. 22, 2008, p. 183 ↩︎
  6. Nicolae Iorga, Istoria industrillor la români p. 163 ↩︎
  7.  Nicolae Stoicescu, Matei Basarab p. 52 ↩︎
  8. CEZAR AVRAM, ROXANA RADU, op. cit., p.183 ↩︎
  9. Adrian Dohotaru, Socialiștii. O moștenire(1835-1921), p. 242 ↩︎
  10. Dumitru Rusu, MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ – FACTOR HOTĂRÂTOR PENTRU ADOPTAREA LEGILOR REFERITOARE LA MUNCA DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1893-1914 ↩︎
  11. Adrian Dohotaru, op. cit. p. 86 ↩︎
  12. Adrian Dohotaru, op. cit. p. 90 ↩︎
  13. Confederația sindicală Meridian. Date despre mişcarea sindicală din România de la începuturile ei şi până în 1933 ↩︎
  14. RÂVNA, Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933 ↩︎
  15. C. Coobu, Mișcarea căruțașilor din Giurgiu (1873) în „Revista arhivelor” nr. 2/1965, p. 124-134 ↩︎
  16. PRESA ŞI MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ DIN PORTURILE ROMÂNIEI PÂNĂ LA CREAREA P.S.D.M.R., Tudorel Oancea ↩︎
  17. Arhivele naționale, Uniunea Generală a sindicatelor din România inv. 3406 ↩︎
  18. CEZAR AVRAM, ROXANA RADU, op. cit., p.184 ↩︎
  19. CEZAR AVRAM, ROXANA RADU, op. cit., p.184-185 ↩︎
  20. Adrian Dohotaru, op. cit. p. 87 ↩︎
  21. MARGARETE GRANDNER, Conservative Social Politics in Austria,
    1880-1890
    ↩︎
  22. FENOMENUL MUNCITORESC ȘI SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA. SECOLELE 18 – 20, Lucräri prezentate la simpozionul de la Reșița:23 – 25 mai 1997, p. 23 ↩︎
  23. Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România, p. 108 ↩︎
  24. Adrian Dohoraru, op.cit. p. 71 ↩︎
  25. Adrian Dohoraru, op.cit. p. 94 ↩︎
  26. Vezi și Dan Drăghia, Proletariatul la putere: impactul Revoluţiei din Octombrie asupra socialismului românesc ↩︎
  27. Cine a făcut istorie la școală în anii 1990 a învățat că românii s-au strâns la Alba-Iulia, au cântat imnul național și Transilvania s-a alipit patriei-mamă într-un happy-end înduioșător la care comediile romantice americane nici nu pot visa. Realitatea este mult mai complexă din toate punctele de vedere. Vezi „Manuel Mireanu, Gărzile naționale române din Transilvania: anti-comunism, pacificare si statebuilding” și „Jandarmul Vienei: Iuliu Maniu şi mitul ‘revoluţiei comuniste’ din noiembrie 1918” ↩︎
  28. Alexandru-Murad Mironov, Grigore Trancu-Iasi si „protectia muncii nationale”. Politica sociala interbelica intre nationalism si combaterea somajului, Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014 ↩︎
  29. Alexandru-Murad Mironov op.cit ↩︎
  30. Constantin Titel Petrescu, op.cit. p. 329 ↩︎
  31. Alexandru-Murad Mironov, op.cit. Vezi și Andrei Popescu, Mircea Duţu CONVENŢIILE ORGANIZAŢIEI
    INTERNAŢIONALE A MUNCII ratificate de România
    ↩︎
  32. Alexandru-Murad Mironov, op.cit ↩︎
  33. Roxana Cristina Radu, O Filă Din Istoria Dreptului Muncii: Statutul
    servitorilor și muncitorilor agricoli în Oltenia
    primei jumătăți a secolului XX ↩︎
  34. Cezar Avram, Roxana Radu, op. cit., p.186 ↩︎
  35. Cosmațchi, Aurelian, & Vințanu, Nicolae. (1988). Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind implicațiile revoluției științifico-tehnice asupra universului politic al omului contemporan. Viitorul Social, LXXXI(1), 14-20. ↩︎
  36. Cezar Avram, Roxana Radu, op. cit., p.190 ↩︎
  37. Cezar Avram, Roxana Radu, op. cit., p.202 ↩︎
  38. Adrian Dohotaru, op. Cit. p. 72, vezi și p. 95 ↩︎
  39. Vezi CNF101F – Conflicte de interese si frecventa lor lunara
    ↩︎
  40. Keith Hitchens, România 1866-1947, p. 442-443 ↩︎