Îți petreci cel puțin opt ore pe zi, cinci zile din șapte la muncă, iar, în timpul liber, cauți următorului eveniment care să te facă să simți că ai, într-adevăr, acel timp liber. Weekendurile devin o ceață de curse plătite de la o locație la alta, comenzi de mâncare, cheltuieli și achiziții impulsive care te țin pe linia de plutire – pe scurt, consumi competitiv, ca noi toți. Ai terminat al nu știi câtelea pahar de la al nu știi câtelea bar, și decizi să mai comanzi ceva, pentru că o meriți, după o săptămână care părea să nu se mai termine. Îți primești cocktailul la suprapreț și încerci să-l savurezi pentru că în el se coagulează timpul tău liber. Între timp, scrollezi pentru a vedea dacă mai poți strecura o activitate pe seara asta. În schimb, afli despre dispariția unei specii protejate, despre topirea progresivă a ghețarilor, despre încă o temperatură limită depășită pe anul acesta – pe scurt, despre încălzirea globală. 

O neliniște se instalează: pe unele efecte le poți simți pe pielea ta, de la căldurile tot mai mari din oraș, la costurile crescute ale alimentelor. Simți nevoia să faci ceva, însă știi că vei comanda o cursă până acasă, pentru că nu-ți poți permite să pierzi timpul pe drumuri, nici sacrifica somnul. La birou, nu ai de ales decât să comanzi mâncare pentru prânz. Spre finalul săptămânii simți că nu vei rezista până la weekend, fără să cumperi o carte, să iei un bilet la un film, să rezervi un loc la un eveniment, chiar dacă te întrebi ulterior de ce ai facut-o. În cele din urmă, nu ai timpul necesar să-ți bați capul cu emisiile de gaze de seră sau cu schimbările climatice, iar asupra muncii tale zilnice și a efectelor sale ecologice, nu ai niciun control. Te simți neputincios, iar cocktailul de timp liber nu mai curge la fel de ușor.

Într-adevăr, criza climatică provocată de era capitalistă industrială ne pune față în față cu dificultăți, pe cât de urgente, pe atât de complexe: apariția fenomenelor meteorologice extreme, numere tot mai mari de refugiați climatici, destabilizări în producția agricolă, ridicarea nivelului mării. Însă, supraviețuirea noastră necesită schimbări radicale și de amploare în toate aspectele societății și, cu precădere, în modurile în care ne organizăm munca.

Era industrială a schimbat și continuă să schimbe ireversibil mediul înconjurător, iar asta, nu în moduri benefice sau sustenabile. Din secolul al XIX-lea încoace, temperatura medie globală a crescut cu aproximativ 0.11°C în fiecare deceniu, preconizându-se că diferența față de valorile preindustriale va depăși 1.5°C în următorii 5 ani. Anul 2023 pare să confirme estimările, temperatura medie de suprafață înregistrată de-a lungul anului depășind-o pe cea din perioada 1850-1900 cu aproximativ 1.45°C.

Încălzirea globală, însă, nu se reduce doar la creșterea abstractă a unor valori, ci vine cu schimbări cât se poate de concrete, de la aridizarea și deșertificarea a zone vaste, la fenomene climatice extreme și inundații, până la periclitarea ecosistemelor și dispariția tot mai rapidă a biodiversității.

Cauzele sunt cât se poate de clare: amprenta ecologică a umanității ocupă o suprafață bio-productivă de aproximativ 18 miliarde de hectare de teren și apă. Nivelul curent de consum la scară mondială depășește capacitatea sustenabilă a planetei cu aproximativ 70%. 

Sistemul de producție industrială orientat strict către acumulare care ignoră externalitățile nu numai că reprezintă factorul principal din spatele schimbărilor climatice, dar nu este nici scutit de efectele negative ale acestora. Secetele tot mai frecvente aduc cu ele noi crize alimentare. Dezechilibrarea ecosistemelor, combinată cu accesul tot mai redus la surse de apă potabilă, rezultă în noi crize sanitare, care, în cel mai bun caz, vor adaugă mai multă presiune asupra sistemelor medicale și, în cel mai rău, pot produce noi crize pandemice cu impact potențial devastator. Mai important, efectele nu sunt „distribuite echitabil”. Schimbările climatice afectează disproporționat zonele și populațiile subdezvoltate și dezavantajate, sporind penuria și inegalitatea la nivel global. În 2021, Agenția pentru Refugiați ONU (UNHCR) a găsit că schimbările climatice și crizele rezultante au produs de două ori mai mulți migranți și refugiați decât conflictele armate și violente, în decursul a zece ani.

În cazul României, efectele imediate ale crizei climatice nu par să fie atât de dramatice, deși sunt observabile, de la aridizări ale suprafețelor agricole, la furtuni tot mai severe în nordul și estul țării și la apariția fenomenului de Insulă de Căldură Urbană, care ar putea afecta jumătate din populația din orașe până în 2040. Fenomenele extreme, cum sunt inundațiile, mătură tot mai des zone rurale lipsite de o infrastructură potrivită, luând cu ele și agoniseala persoanelor celor mai dezavantajate. Trăind într-o lume globalizată, nu suntem feriți nici de ruperea lanțurilor globale de aprovizionare sau de apariția din ce în ce mai frecventă a zoonozelor cu potențial pandemic. Perioadele recente ne-au dovedit că sistemele de sănătate, întrajutorare și solidaritate pot claca ușor sub poverile a noi crize sanitare, industrii periclitate și pierderi materiale în rândul populației expuse la riscurile fenomenelor extreme.

Deși ne confruntăm cu o urgență, răspunsul unanim de până acum pentru mitigarea aportului uman la crizele de mediu a sunat astfel: creștere economică și avans tehnologic. Altfel spus, țările avansate din nordul global au urmărit o politică de sacrificare a prezentului și de degradare accelerată a mediului, în speranța unui declin al impactului negativ. Chiar dacă măturau cu o intensitate crescândă globul, cele două aripi numite creștere economică și avans tehnologic trebuiau să urmeze traiectoria Curbei Kuznets de Mediu și, după un plonjeu aproape fatal, să ne ridice pe culmile unei lumi în care dezastrul ecologic este doar vis urât al trecutului.

Situația, însă, nu s-a dovedit a evolua astfel, din multiple motive. Spre exemplu, stimularea eficientizării tehnologice în sectoare precum cel energetic are tendința documentată de a crește cererea și consumul de energie, datorită costurilor scăzute, astfel, reducându-și propriile scopuri bine intenționate. La nivel global, reducerea emisiilor dintr-o regiune, fără abordarea modurilor de producție și de consum, rezultă doar în mutarea factorilor poluanți, cum este producția, în altă regiune, în general una aflată în curs de dezvoltare. Dezindustrializarea nordului global a crescut amprenta ecologică a țărilor precum India sau China, în cazul ultimei, de peste patru ori. 

Mai important, însă, este că pariul pe dezvoltarea economiei, așa cum este, și a tehnologiei, așa cum îi cere piața liberă, a reprezentat doar mimarea parcurgerii unui proces de căutare a soluției, fără oferirea unui răspuns pentru o criză care a ignorat câștigurile preconizate de optimiștii sistemului, acumulând pierderile și efectele negative.

Fie că privim local sau global, este clar că schimbările climatice trebuie să implice schimbări societale ample și ireversibile, care depășesc logica sistemului economic actual. Situația cere o transformare radicală a modurilor de funcționare a lumii, în special a modului în care muncim. Reducerea timpului de muncă se numără printre principalele măsuri în direcția acestei transformări.

Numărul de ore petrecute muncind este strâns legat de impactul ecologic al economiei și, mai important, reducerea lor are un efect pozitiv și semnificant asupra reducerii amprentei ecologice și emisiilor de gaze de seră. 

Conform unui raport al organizației Autonomy, o reducere de 1% din orele de muncă poate duce la scăderi atât asupra impactului ecologic al consumului global (0.8% pentru emisiile de gaze de seră și 1.46% pentru amprenta de carbon) cât și asupra celui corelat cu producția (0.42% pentru emisiile de CO2). Un alt metastudiu care acoperă peste 30 de ani ajunge la concluzii mai optimiste. O scurtare cu 10% a duratei de muncă, echivalentul a patru ore dintr-o săptămână, poate însemna reduceri în amprenta ecologică și cea de carbon de 4.9%, respectiv 8.6%. O scurtare cu 25%, sau 10 ore dintr-o săptămână, duce la scăderi de 12.2%, respectiv 21.5% pentru amprentele ecologică și de carbon.

Mai mult timp liber nu numai că reduce din costurile ecologice ale producției, ci conduce și la încetinirea și diminuarea tipurilor de consum cu un impact crescut asupra mediului, cum este utilizarea excesivă și superfluă a transportului auto, livrarea de produse sau alimente și orice alt serviciu utilizat pentru „economisirea” de timp. Consumul competitiv este înlocuit de activități care necesită mai mult timp, dar au un impact ecologic redus sau chiar pozitiv. Un alt raport al Autonomy indică îmbunătățiri în suficiența timpului necesar pentru activități din afara muncii, cum sunt îngrijirea și educarea copiilor și nepoților (cu 27%), munca casnică (cu 14%), gătitul acasă (15%), îngrijirea persoanelor în vârstă sau cu dizabilități (cu 21%), hobbyuri (cu 33%) și voluntariat (cu 9%). Mai mult decât schimbarea practicilor de consum, redobândirea timpului propriu le conferă oamenilor și posibilitatea de a se implica în mișcări sociale cu un impact net pozitiv, de ordin ecologic și nu numai.

Mai mult decât impactul considerabil, reducerea orelor de muncă este o necesitate centrală pentru încadrarea în limitele de sustenabilitate ale planetei. Pentru a rămâne sub maximul 2°C peste temperaturile preindustriale, cu o limită de 1610 kg de emisii de CO2 per capita pe an, volumul sustenabil de muncă este de 12 ore, iar asta în țări eficiente energetic, precum Suedia. Ca atare, dobândirea unei zi libere în plus este binevenită, însă trebuie văzută ca fiind un prim pas către săptămâna de muncă sustenabilă.

Reducerea orelor de muncă este o mișcare decisivă în lupta ecologică. Eficiența acesteia în reducerea impactului asupra mediului, însă, depinde și de modul în care este adoptată. Chiar dacă indică scăderi notabile în poluarea bazată pe consum, metastudiul citat indică și un avertisment important. Pentru emisiile de CO2, reducerea orelor de muncă nu are niciun efect, dacă PIB-ul global rămâne neschimbat. 

Cu alte cuvinte, chiar dacă o săptămână mai scurtă de muncă ne poate oferi un resort bun pentru mitigarea dezastrului ecologic, dacă cerințele de creștere economică rămân neschimbare, prin intensificarea muncii sau altfel, progresul pentru bunăstarea muncitorilor și a planetei ar putea fi omorât din fașă. 

Reducerea orelor de muncă este o necesitate, o obligație pentru supraviețuirea planetei și a civilizației. O zi câștigată poate avea efecte remarcabile în redresarea de la traiectoria dezastruoasă pe care ne aflăm, dar trebuie văzută ca o primă victorie într-o luptă îndelungată. Mai  important, aceasta nu este o propunere neutră sau împăciuitoare. Dacă vine cu presiuni asupra muncitorilor, dacă este știrbită de cerințe economice nesustenabile, își va pierde atât scopul și impactul. Venind în sprijinul și ca o cerință a muncitorului, aceasta îi poate recupera, nu numai timpul, ci și întreaga lume. 

La nivelul muncii, o săptămână de muncă mai scurtă prezintă o schimbare care aduce cu sine descoperirea de noi eficiențe ce pot decala efectele detrimentale ale producției curente, cât timp iau în calcul externalități ce ne pot afecta la scară largă. În cele din urmă, timpul redobândit presupune îmbogățirea vieților fiecăruia și ale tuturor. Puteam vedea că mai mult timp liber ne deschide calea către implicarea directă și efectivă în îmbunătățirea mediului în care trăim și, cel mai important, către dezvoltarea unor relații personale și comunitare în care consumul febril este înlocuit de solidaritate și întrajutorare.