4 Zile de Muncă

În urmă cu aproape un secol și jumătate, mișcarea muncitorească internațională se mobiliza pentru săptămâna de muncă de 5 zile, 40 de ore, 8 ore pe zi. Aceasta a reprezentat un salt enorm față de situația deloc fericită a angajaților la finalul secolului 19, care erau adesea nevoiți să îndure 10-16 ore de muncă zilnic, timp de 6 zile pe săptămână. Acest salt a fost făcut cu sacrificii considerabile, cum ne demonstrează evenimente istorice—precum greva tipografilor din 1918 sau masacrul de la Haymarket, în memoria căruia sărbătorim an de an Ziua internațională a celor ce muncesc pe 1 Mai. Generațiile anterioare de lucrători au dat o lecție de verticalitate și demnitate celor care se îmbogățeau din munca lor, au câștigat ceea ce părea imposibil, iar sacrificiul și lupta lor ne permit să ne bucurăm de weekenduri și de ziua de lucru de 8 ore. Astfel de concesii n-au fost câștigate niciodată în urma progresului istoric automat, ci prin organizare, luptă și revendicare.

Asta se întâmpla într-un context material, social și politic substanțial diferit de cel contemporan, în care uneltele, tehnologiile și instrumentele de producție și de administrație erau mai puțin sofisticate. Un angajat din 2024 este mult mai productiv la același timp de muncă decât unul din 1900. Automatizarea, mecanizarea și avansul mijloacelor productive fac acest lucru posibil. Totuși, durata zilei, a săptămânii de muncă rămâne aceeași. Ar părea curios dacă nu ne-ar fi evidentă explicația: trăim într-un sistem care prioritizează profitul celor puțini și bogați în fața satisfacerii nevoilor celor mulți, așa că muncim tot mai mult pentru a putea produce tot mai mult.

Constatăm cu tristețe că, spre deosebire de momentul crucial al câștigării celor 40 de ore de muncă pe săptămână, ultimele decenii au fost marcate mai degrabă de un declin al mișcărilor muncitorești, atât în România, cât și pe plan internațional. Valurile de austeritate și privatizări au consfințit un stat aservit celor bogați și puternici, iar crizele periodice ne-au pus în față un viitor tot mai incert. La momentul actual, mulți și multe dintre noi simțim că muncim prea mult în timp ce ne permitem tot mai puține într-o lume afectată de războaie, pandemii și interese mărunte ale clasei de sus. Mulți români aleg să emigreze în căutare de salarii mai mari și condiții mai decente, dar găsesc adesea tot exploatare cruntă. Mulți cetățeni ai altor state sunt aduși în România pe baza unor promisiuni înșelătoare, pentru a trăi la limita subzistenței prestând de nevoie munci grele și periculoase. În loc să luptăm pentru ce ni se cuvine, reproducem sistemul care ne exploatează. Este nevoie de o schimbare pentru a reda suportabilitatea traiului pe termen scurt și speranța într-un viitor în demnitate pentru generațiile următoare. 

Scurtarea săptămânii de muncă este, în același timp, o necesitate obiectivă ce va fi la un moment dat îmbrățișată de societate; nu ne este însă indiferent când se întâmplă asta. Deja astfel de schimbări se întâmplă în jurul nostru. Cel mai elocvent exemplu este Polonia, unde guvernul a promis recent că va modifica Codul Muncii pentru a scurta săptămâna de muncă la 4 zile sau ziua de lucru la 7 ore până în 2027. Chiar și dacă privim din perspectiva angajatorului, necesitatea programului actual este mai mult decât chestionabilă. În 2014, în studiul „The Productivity of Working Hours”, John Pencavel sugerează convingător că productivitatea la locul de muncă tinde să scadă după 35 de ore lucrate într-o săptămână, fiecare oră în plus aducând un aport din ce în ce mai mic. După 48 de ore lucrate productivitatea tinde să se scadă vertiginos din cauza defectelor introduse în produsul muncii, iar după 63 de ore productivitatea devine negativă, numărul produselor defecte depășindu-l pe cel al produselor fără erori de fabricație.

Putem vedea scurtarea săptămânii de muncă atât ca pe o investiție în sănătate, dezvoltare umană, cât și ca pe o măsură de a reduce presiunea asupra mediului. Un angajat care muncește doar 32 de ore pe săptămână este un angajat mai puțin expus unui mediu toxic, accidentelor de muncă datorate oboselii, infecțiilor, stresului prelungit sau fenomenului de burnout. Asta nu numai că ne îmbunătățește viața, dar reduce și presiunea pe sistemul de sănătate și cheltuielile cu acesta. De altfel, angajații care au participat la programele pilot antemenționate au cerut mai puține zile de concediu medical. Românii deja au printre cele mai lungi programe de muncă din UE, iar timpul petrecut până la job și înapoi ne face să avem, de fapt, doar 3-4 ore libere pe zi dacă nu sacrificăm din somn. În ultimă instanță, merită să ne gândim în ce am putea cu toții investi orele de timp liber câștigate și cum am beneficia, ca indivizi și comunități, de pe urma acestei investiții în dezvoltarea personală.

Nici impactul acestei măsuri pentru obiectivul egalității de gen nu este unul de neglijat, cu precădere în contextul românesc. Adesea, femeile, din cauza diviziunii inegale a muncii în cadrul gospodăriei, lucrează mai rar pe poziții cu normă întreagă decât bărbații, ceea ce înseamnă mai puține oportunități de avans în carieră și adeseori lipsa unor protecții sociale de care beneficiază numai angajații cu normă întreagă. Prin scăderea numărului de ore de muncă dintr-o săptămână, numeroase femei ar putea intra în câmpul muncii cu normă întreagă prestând de fapt același număr de ore de muncă salariată ca înainte.

În ciuda acestor dovezi obiective în favoarea măsurii, drepturile câștigate de angajați nu rămân bătute în cuie, iar patronii fac eforturi pentru a le eroda. Din 2018, în Statele Unite ale Americii nu doar că au crescut vertiginos cazurile de exploatare prin muncă a copiilor, dar felul prin care legislaturile locale au decis să rezolve aceste nedreptăți a fost prin legalizarea lor. Ceea ce până nu demult era universal recunoscut drept un exces regretabil al revoluției industriale devine de câțiva ani o soluție la îndemână pentru a restaura profitabilitatea în industrii care se bazează pe muncă slab calificată. Nu inovația, nu digitalizarea și automatizarea, nu orientarea spre activități cu valoare adăugată mai înaltă și nu creșterea salariilor pentru a atrage și menține forța de muncă adultă, ci exploatarea copiilor. Dacă s-a ajuns la așa ceva, atunci și săptămâna de muncă normală de 40 de ore va fi contestată—așa cum putem vedea în Grecia, țară care a introdus deja săptămâna de lucru de șase zile.